Pentru cei mai noi pe aici, “nickname-ul” asta mi l-am luat în 2002, pe când eram carne proaspătă la caft şi plină de idei măreţe. Am început să scriu articole despre karate, pe măsură ce mă destupam la minte şi cam peste tot unde am activat online m-am semnat ca “dojo”. Pana şi SRL-ul s-a “brenduit” aşa, că nu te joci.
Şi totuşi în ultimii 5 ani am fost dojo doar cu numele, că n-am mai prestat efort la adevăratul “dojo”. Am avut o scurtă revenire, după ce credeam că nu voi mai putea face karate vreodată (nişte dureri sinistre la spate, fizioterapie şi dracii de rigoare), aşa că scurta revenire a fost de-a dreptul cathartică, să mă exprim ştiinţific. Nu a durat, pentru că am intrat la Guerrilla pe seară şi s-a dus pe suflet programul de antrenament. Că, oricum ai fi de superman în izmenele alea albe tot nu poţi presta în 2 zone la 1 km distanţă şi de-a dreptul simultan. Aşa că (n-)am avut de ales.
Anul trecut, pe vremea asta eram plină de planuri de muncit 56 de ore pe zi, deci suflet program de antre’, aşa că după întoarcerea din “Marele Măr”, şi după ce i-am promis lui D. că mişc ceva, iar ea să facă în continuare Zumba, azi am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe Sensei să aflu dacă se mai fac antre la UVT. Da, se mai fac. Şi azi. Aha.
Apoi, după cum puteţi bănui, am fost. Partea de mi-a gâdilat orgoliul a fost că ambii Shihani (Nagel şi Cioroianu) încă îşi aminteau de poama ameţită de acum câţiva ani, aşa că am fo’ vedetă. Am reîntâlnit o colegă de antre, pe care o învăţam io acum 5 ani kata pentru galbenă şi acum mişcă de zici că-i Zorro. Plus doi puştiulici minori de-s ditai masculii acum. Şi au bunul simţ şi modestia pe care o au nişte practicanţi de arte marţiale ce au crescut în dojo şi alături de nişte instructori cum trebuie.
Cu toate insistenţele “superiorilor”, m-am desfăşurat cu începătorii, pentru că, după 5 ani, nici io nu mai sunt chiar a mai ascuţită unealtă din şopron. E adevărat că-i ca mersul pe jos, dar momentan e bun şi mersul, oi fugi la alte antrenamente. Am savurat deci “the basics” şi mi-au tranşat oamenii ăştia copanele aşa cum trebuie. Momentan am o dulce moleşeală cam peste tot, în afară de unghii şi de faţă, ceea ce înseamnă că mâine doar astea nu vor durea.
Dar, ca o masochistă ce sunt, durerea înseamnă că am muncit ceva, deci o salut. Mi-a fost dor de senzaţia asta ciudată din abdomen, că încă stau involuntar cu muşchii încordaţi şi de “agitaţia” pe care încă o simt după un antrenament destul de ţeapăn. Am mai încercat în ultimii ani tot felul de sporturi şi, chiar dacă sunt destul de OK, tot rigiditatea şi duritatea Shotokan-ului mă atrag. Avantajul acum e că, spre deosebire de anii anteriori, acum îmi invârt dosul cu maşina, mai ales că azi ne-au furat şi bicicleta pe care o folosea tată-miu de vreo 7 luni. Aşa a ajuns România. În NY cutia mea cu laptop-ul nou nouţ a stat aproape juma’ de oră în faţa uşii şi nu s-a atins nimeni de ea, la stradă, aici în juma’ de oră mi-au săltat bicicleta. Şi aia vai de capul ei. Să le stea în gât.
Oricum, îs totalmente zen, aşa că trecem peste frumuseţea vieţii într-un oraş “ţigănit” şi revenim la bucuriile mele. Miercuri merg iar, chiar de o fi să umblu în deşte, că oricum cea mai bună soluţie pentru febra musculară e s-o “ingnori” şi să mergi mai departe. Sunt însă încântată că am revenit într-un loc de care mi-a fost dor, alături de nişte oameni excelenţi. Acum vreo 9 ani, când deveneam “dojo”, visam că voi ajunge instructor. A fost un vis al naibii de frumos, pentru care am tras ca un neom. Am înţeles în timp că este doar un vis, nu mai am nici spinare şi genunchi să-mi bat joc de ele şi nici timpul şi energia de la 20 şi ceva de ani. Dar voi merge la antrenamente să mă bucur de companie şi să re-depăşesc nişte limite personale. Aşa, relaxat, ca un moş la maraton. Chiar dacă nu voi fi niciodată un mare sensei, asta nu înseamnă că nu mă pot bucura de o veche dragoste.
OSS!
