Apropriaţii şi cititorii mai vechi îl cunosc probabil pe Junior, “băiatul” meu. Este la noi de peste 11 ani şi a devenit demult membru cu drepturi depline în familie. Mai buletinul îi lipseşte şi dreptul de vot. Alături de el vieţuieşte de vreo 4 ani încă o potaie, Mofli, adus în apartament după o trântă cu alte dihănii din zonă, soldată cu niţel şifon. E un câine cam la fel de bătrân, foarte liniştit şi nepăsător, dar mare halitor de orice se poate. Cred că l-ar mesteca şi pe Juni, dacă ar sta ăsta să-l ronţăie.
Prezenţa lor este absolut benefică şi relaxantă cu toate problemele pe care le ridică viaţa cu un animal. Nu sunt ieftin de întreţinut, mănâncă bine (că aşa au fost învăţaţi), au program de ieşit, mai latră etc. Normal, întreaga familie a decretat de ani buni că nu există cantitate suficientă de aur în lume pentru a ne răscumpăra însă comorile, aşa că existenţa lor a adus mai multe plusuri decât minusuri. Am învăţat şi noi de la ei despre reacţiile lor, despre ce îi supără, despre cum să te bagi sau nu în sufletul unui câine etc. Nimic nu te educă mai mult, decât să stai cu un câine 24 din 24.
Dacă prin copilărie eram oricum ahtiată după animale, pot spune că mania s-a triplat în ultimii ani. Sunt absolut înnebunită după câini şi am talentul să mă lipesc de ei în secunda 2. Vara asta am avut un “copil” de schimb în NY, în “persoana” boxeriţei Cara, cam la fel de grea ca mine, pe care în ultimele 2 luni o numeam Carita. Leşinau de râs toţi când auzeau cum strig animalul. Cara nu e chiar cel mai sociabil câine, mai ales când eşti nou prin casă, dar, după câteva zile în care am fost fată cumine şi nu am forţat-o să se împrietenească, a început să se apropie. I-am dat ceva de mâncat şi gata, dragoste mare.
Cât am fost plecată, Juni a fost depresiv, chestie care se cam întâmplă de fiecare dată când plec mai mult de 4-5 zile de acasă. Vorbeam cu ai mei pe Skype şi dădea din coadă, dar tot nu ştia de unde vine vocea. După câteva săptămâni de făcut mofturi la mâncare şi mutre, a început să se obişnuiască şi el cu ideea că nu mă mai întorc. Ai mei se jură că n-a fost “el” toate cele 6 luni.
În ziua revenirii am recunoscut clar că mi-a fost dor de “băiat” şi că abia aştept să-l văd. Iubi râdea că m-a uitat deja, că un câine nu are o asemenea ţinere de minte.
Festivalul pe care l-a făcut “băiatul” când m-a văzut, a infirmat ipoteza. A scheunat şi alergat prin casă, de mi-era groază de vecina de jos, că era cam 1 noaptea. Nu am reuşit să-l potolesc decât după ce m-am pus în genunchi şi l-am prins în braţe să nu mai poată mişca. Şi aşa trepida tot şi mieuna de parcă îl bătea careva. Aţi ghicit că este umbra mea prin casă, mai ceva decât inainte.
Cu Cara am “vorbit” pe Skype acum câteva zile. De fapt cu prietenul nostru şi cu gâga a mică. Au ieşit cu laptopul pe terasă şi am observat şi câinele. La replica mea “Carita, ce face fetiţa mea” a reacţionat “regulamentar”, dând din ciotul de coadă şi căutându-mă cu privirea. Mi-e dor şi de mutriţa ei, doar a fost “copilul” meu 6 luni.
Astăzi am mai testat o dată memoria patrupedelor lătrătoare. Eram chiar cu Juni la plimbare (şi-a stricat din nou stomacul şi am ieşit să pască nişte iarbă), când de la vecinul de vis-a-vis aud un scheunat ce creşte în intensitate. Mda, Santi era în curtea din faţă.
Santi e un câine pe care l-am salvat acum 4 ani, a treia zi de Paşte. L-am găsit plin de râie, fără blană şi vai de el sub o maşină. Avea vreo 2 luni probabil. Recuperarea a durat vreo 4 luni aproape, timp în care a stat la Adi, prietena de la 4, “fugită” de 2 ani la macaronari. Deci nu pot spune că am fost stăpânul lui, că nu a dormit nicio noapte la mine. L-am spălat de jde ori, până a scăpat de râie, l-am dus în braţe la medic de câte ori a fost nevoie (şi mergeam aproape săptămânal), am curăţat după el (să nu se chinuie doar Adi), dar nu l-am avut niciodată 100% în îngrijire. Din fericire pentru el am găsit adăpost la vecinul de 85 de ani de peste drum. Este singur, câinele lui murise cu 2 luni înainte şi a fost de acord să-l adopte, după ce terminam toate tratamentele. Periodic mergem să-i mai ducem ceva mâncare, chiar dacă teoretic omul oricum se descurcă.
Au trecut destule luni de când nu m-am mai văzut cu animalul, dar se pare că şi el are memorie de elefant. Scheuna nebunul că mă simţise, aşa că am făcut bine să merg la poartă să ne “iubim”. Dacă tot era bătrânul acasă, am dus juniorul acasă şi am revenit cu ceva mâncare pentru Santi, care a purces la partea a doua a festivalului, suit pe mine şi încă o tură de mieunat. A crescut mult de când l-am găsit, dacă stă în două labe mi-e până la piept. Şi totuşi e la fel de vesel şi de iubitor ca acum 4 ani, chiar dacă ne vedem destul de rar. Am ajuns acasă plină de praf şi pământ pe haine, după ce am fost “cuier” pentru ăla micu de peste drum.
Bătrânul este foarte mulţumit de el. E un câine foarte cuminte şi vesel. “Ştiţi, ascultă şi e liniştit. Dar când vă simte pe dvs. parcă înnebuneşte”, îmi povestea omul acum un an. M-a surprins mereu ataşamentul lui, mai ales că în toţi anii ăştia nu m-a avut niciodată pe mine de stăpân. Este şi la fel de adevărat că, fără modestie acum, dacă nu eram atât de turbată atunci să-l pun pe picioare, nu apuca 3 luni de viaţă. Cumva animalul îşi aminteşte unele chestii.
Nu intru în discuţii din alea filozofice de genul “omul uită, dar animalul nu”, deşi ultimul an mi-a demonstrat clar cât de amnezici sunt majoritatea celor pe care odată erai doar bun să-i ajuţi. Îmi place liniştea asta, am o mână de oameni cu care ţin legătura, restul probabil şi-au găsit alte “resurse”. Mă fascinează însă puterea de a iubi pe care o au animalele astea, teoretic inferioare nouă. Care nu gândesc, nu? Că sunt fiinţe inferioare. Care teoretic nu ar trebui să aibă sentimente sau amintiri că doar sunt nişte animale.
Câinii cu care m-am intersectat mi-au făcut viaţa mai bună. Nu concep să vin acasă şi să nu-l găsesc pe Junior sau pe Mofli (chiar dacă el o adoră pe bunică-mea mai mult decât pe noi). În cele 6 luni departe de acasă prezenţa Carei mi-a făcut dorul suportabil. Era şi ea ca umbra după mine, de câte ori ieşeam pe terasă. Santi mă distrează şi mă umple de praf de câte ori trec pe la el. Cleo, căţeluşa Beagle a vecinilor de la parter are program de pupături de câte ori mă vede, chiar dacă suntem doar “cunoştinţe”. Nu am studii de specialitate, deci nu cunosc exact cum funcţionează creierul lor. Se pare însă că lătrătoarele cu care am avut eu de lucru, stau bine de tot cu memoria. Şi din fericire pentru pantalonii mei amintirile sunt pozitive.
