M-am declarat de mult timp interesată de show-uri culinare de genul Hell’s Kitchen, Ramsey’s Nightmare Kitchen, Top Chef, Chopped sau The F Word. Trei dintre ele sunt produse şi “animate” de Gordon Ramsey, “posesor” de 3 stele Michelin pentru restaurantele sale. Am trecut prin vară pe lângă restaurantul London din NY, zic am trecut, că nu sunt destul de solvabilă să pot intra să beau măcar o apă plată.
În emisiunile astea văd cum “bucătarii” o iau peste nas pentru că e farfuria puţin murdară. Că nu au pregătit bucatele pentru toată masa. În domeniul “high-life” culinar, nu se aduce comanda pe bucăţi, ci la toţi mesenii odată. Există reguli stricte în ceea ce priveşte modul de prezentare, farfuria este caldă, pentru ca mâncarea să nu fie călâie, carnea se scoate la secundă pe farfurie etc. Chestii de fineţe maximă, chestii care probabil justifică zecile de dolari pe care le plăteşti pe un fel de mâncare.
Nu mai discutăm despre curăţenia din bucătărie, faptul că ingredientele trebuie să fie proaspete şi la un restaurant serios NU se acceptă “prefabricate”. Faci pasta de la zero, budinca de la zero etc. Nu cumperi la pachet şi doar fierbi. Este absolut fascinant să vezi ce pot găti oamenii ăia şi cum sunt judecaţi la sânge pentru chestii care nouă ni se par a fi doar fiţe.
Realitatea
Pentru că nu avem bani să mâncăm prin London sau alte restaurante cu ştaif, mai ieşim la una mica prin oraş. Sau pe unde ajungem ca turişti. Cum multe restaurante nu-şi permit un Maitre D şcolit, ai de multe ori de-a face cu ospătari a căror atitudine merge de la amabilitate la “îţi fac un favor că-ţi aduc mâncarea”. Cu părere de rău voi menţiona că la noi am avut de cele mai multe ori senzaţia că sunt un cerşetor ce a cerut mâncare pe gratis. Aşteptat mult după comandă, aşteptat mult pentru a putea face plata, uitat comandă, tras de mânecă ospătarul, cam pe toate le-am experimentat.
Şi ajungem la mâncare …
Am înţeles că nu suntem de talia stelelor de cinema să mâncăm trufe negre şi tot felul de delicatese. Mai ales că unii dintre noi avem palat de “ţărani”, deci nu ducem chiar multe chestii exotice. Aşa că un piept de pui şi nişte cartofi îs absolut OK. Şi eventual o supă. Plus o salată. Teoretic nimic complicat, dar totuşi în destule cazuri nişte feluri din astea simple, pe care orice student le poate face, ies ciudat.
În Croaţia am mâncat supă la plic. Bun, ne-am făcut şi noi “acasă”, în apartamentul în care am stat cele 2 săptămâni, dar ni s-a servit ceva de genul şi la restaurant. Unul mai de fiţe aşa, că era pe malul gârlei. Înţeleg că ăştia-s mama lu’ Vegeta, dar sincer doream să mănânc o supă normală. Că de aia fiartă în 5 minute din plic ştiu să-mi fac şi nu dau 15 euro pe ea. Am mâncat recent la un restaurant din centrul Timişoarei. Ceva ciorbiţă cu aspect de ceai. Cu nişte varză şi conopidă în ea, plus o urmă de bulion, de s-o facă mai colorată. Am înţeles că era un eveniment la care se oferea bonus mâncare, dar dintre zecile alea de oameni, poate unii chiar au de gând să-şi scoată soaţa la o masă festivă. Păi nebun să fii să te duci să mai şi laşi o cârcă de bani.
Ca maximă amatoare de carne de pui, e clar ce comand de obicei. Am prins şi carne gătită genial (mi-am băgat nasul şi prin vita “soarelui”, când a mai mâncat), dar am prins şi piept de pui la grătar ca talpa. Am înţeles că teoretic poate ieşi aşa. Culmea e că, deşi sunt un anti-talent în bucătărie şi numeri pe degete felurile de mâncare pe care ştiu să le fac, nu reuşesc să-l fac talpă nici dacă aş încerca. Şi eu sunt o proastă cu minim de experienţă, nu un bucătar angajat acolo pentru că ştie ce face. E o carne pe care o faci în 3 minute max., pui nişte sare şi ceva condimente, o “mânjeşti” cu puţin ulei şi gata. Suculentă şi gustoasă. Cum mama naibii să zbangheşti o chestie din asta, sinistru de simplă? Că nu o ţii la fript 2 minute, pentru ca apoi să intre la cuptor nuş’ cât timp, nu ai ce să tot pui ingrediente şi să le “sotezi”. Pui carnea pe grill şi o întorci, apoi o pui pe farfurie.
Altă distracţie e cu salata. Nu voi înţelege niciodată de ce trebuie EU să-mi fac salata la masă. Un bucătar decent ŞTIE cum să o condimenteze. Că nu e mare lucru nici acolo. Nu există “prea sărat” sau poate nu-i place cu oţet. E salată. O faci aşa cum ştii că trebuie făcută şi, dacă nu eşti chiar un bucătar de 2 lei, va ieşi excelent. Am mâncat acasă salată, am mâncat la prieteni sau rude. NICIODATĂ nu mi-au pus ingredientele “crude” în farfurie să-mi fac eu salata. Şi să mor dacă n-am lins blidul de fiecare dată, chiar dacă fiecare are stilul lui. Un om cu un palat minim dezvoltat poate face o salată delicioasă. Nu am ce să mai pun eu ingrediente.
Mă mir că nu ne cheamă în bucătărie să ne condimentăm noi grătarele sau să punem ce ingrediente ne plac în ciorbă. Că doar şi acolo poţi s-o zbârceşti. O fi lene? Nesiguranţă? Că nu găsesc o explicaţie.
Cam atât cu restaurantele astea. Pe voi ce vă scoate din papuci când mâncaţi “în oraş”? Există localuri în care v-aţi simţit excelent?
