Am copilarit cu Laura si cu Adi. Le-am fost un fel de “dadaca” (sunt cu 10, respectiv 8 ani mai mare), desi ai mei faceau de fapt treaba in sine, eu doar ma jucam cu ele. Ne-am cunoscut pe cand aveam eu vreo 12 ani, va imaginati deci cat de mici erau ele. Parintii lor ma meditau la mate (pentru admiterea in liceu .. asa era pe atunci), iar noi ne ocupam de dracii astia de fete cand erau ei la munca.
Pentru familia lor si a mea era ceva normal ca trupa de copii sa fie impreuna intr-una dintre locatii. Stiu ca ramaneau fetele pe la mine si suplimentar, ca ne simteam bine impreuna, sau nu ma mai dadeam eu dusa de la ele cu orele. Iarasi era ceva normal ca la cina lor sa mai fie o farfurie, asa cum la pranz ai mei nu concepeau sa nu le aiba pe fete la masa.
Si astazi am retrait ceva din vremurile alea. Sigur ca suntem acum mari, Laura da bacul anul asta, eu sunt o babatie de aproape 30 de ani, mama lor nu mai e nici ea atat de tanara ca acum 15 ani. Dar totusi, ne-am regasit placerea de a sta la “gramada”: pentru a rontai impreuna cartofii prajiti si carnea de pui pregatite de aia mici (Lala si Soso), a face misto de Adi (care nu mananca deloc carne) si a ne feri de nebunii aia de caini mereu in miscare (Puki si Ghibi, care nu pot sta locului 1 secunda).
Am incercat si noi sa inviem mortul (masinuta lui Adi) si nici dupa un impins serios (daca nu era Soso, acolo ramanea, ca eu nu am forta nici cat o mata) nu s-a pornit singura la drum. Adi inca avea program de glume, ca doar prostii impingeau 😀
Nu stiu cat am stat pe acolo, dar sigur nu foarte putin. M-am lasat “pierduta” ca acum atatia ani, pentru ca impreuna cu ei ma simt ca in familie. Chiar ii spuneam mamei Adrianei ca oricum eu sunt al treilea copil al lor si culmea nici nu a negat. Uneori nu prea ai nevoie de nu stiu ce minunatii pentru a fii fericit, macar niste ore. E suficient sa fii alaturi de niste oameni pe care i-ai cunoscut de atat timp, fata de care te leaga o “relatie” de multi ani, in fata carora nu a trebuit niciodata sa “joci”, pentru ca te cunosc si te accepta asa cum esti. Si te iubesc de parca ai fi din familie, asa cum si tu ii iubesti de parca ati fi rude. Nu pot spune ca am rude adevarate la care sa tin atat de mult ca la familia aceasta.
Si uite ca, fungind de munca de pe situri (zau ca ma mai plictisesc si eu uneori), am petrecut o dupa-amiaza chiar frumoasa. Marturie stau zgarieturile de pe maini (rautatea aia de Ghibi, manca-l-ar “matusa”), murdaria de pe palme (Adi, spala masina aia) si oboseala dupa impins. Si senzatia de satietate dupa o masa absolut copioasa si un zambet in coltul gurii dupa niste povesti, asa ca intre prieteni buni.
Suntem maturi acum cu totii dar sunt lucruri care nu se schimba ..
