Pe când făceam practică la Peda, prima chestie pe care ne-au spus-o profesorii noştri a fost un detaliu mai puţin tehnic. Ni se dădeau sfaturi despre cum să predăm chiar şi din partea dascălilor de economie, chimie sau biologie, care nu se ocupau şi de metodică, deci, teoretic, nu aveau ce să-şi bage nasul. Dar fiecare dintre zecile de profesori pe care i-am avut în acei 5 ani, ne sfătuia cum să fim şi noi dascăli decenţi.
Detaliul despre care vorbesc suna cam asa “orice probleme aţi avea, când intraţi la clasă, le lăsaţi la uşă”. Ne imaginam noi prin clasa a IX-a, că problemele sunt ca nişte haine mai ponosite, pe care le bagi în plasă şi laşi plasa la intrare. Aproape ca şi hainele de sport, pe care le puneam în plasă, după oră, doar că plasa era în bancă sau ghiozdan, nu pe holurile şcolii.
În majoritatea cazurilor, profesorii mei şi practicau ce predicau, deja ştiţi că am avut mare drag de ei. Nu ştiu cum s-a nimerit, dar am avut o echipă de dascăli ce şi-au meritat numele. Pe lângă multe chestii pe care le-am învăţat de la ei, asta ne-a rămas puternic în minte. Unora chiar ne-a folosit.
După ce am început să muncesc la radio, am dat de aceeaşi “regulă”. Mai ales pe muzical, unde prestam eu, trebuie să vorbeşti zâmbind, să ai mereu tonus şi energie. Orice ţi s-ar fi întâmplat pe plan personal. Nu interesează pe nimeni că ai avut un deces în familie şi eşti distrus, că ai avut accident de maşină şi te dor încă toate cele, că peste încă un an ai avut încă un accident şi timp de o lună umărul dislocat te-a făcut să strigi de durere şi să faci totul cu mâna stângă. Sau că eşti obosit, răcit, prost dispus, că doar nu te trezeşti în fiecare dimineaţă cu chef de viaţă.
Strângi din dinţi, îţi faci eventual tura de plâns, dacă e aşa de mare disperarea şi, când deschizi microfonul, pui un rânjet pe bot şi vorbeşti de parcă eşti în Baleare şi tocmai ai avut 2 minute la dispoziţie între două intrări la scăldat în Mediterană, pentru a le vorbi “muritorilor” de te ascultă.
Poate de asta mă irită să văd lipsă de politeţe şi scârbă, aşa cum binevoiesc unii vânzători sau orice om ce lucrează cu publicul să afişeze. “Lasă, că poate are o zi proastă”. Şi ce dacă are o zi proastă? Pot înţelege că nu are un rânjet din ăla de Hollywood, dar nu pot înţelege că uită să salute sau se răsteşte. Nimic nu scuză mitocănia. Nici problemele, nici salariul mic, decât poate lipsa ălor 7 ani de acasă.
Şi mă irită cel mai mult faza asta, în condiţiile în care eu sunt o prostovană mereu politicoasă. Care salută, spune “vă rog” etc. Şi-ţi pică faţa, când eşti luat la împins vagoane, doar pentru că respectiva persoană are PMS sau naiba ştie ce i s-a defectat la sectorul “afecţiune”. Partea nasoală este că, deşi fierb de draci, când se întâmplă ceva de genul ăsta, tot nu am destul tupeu să răspund cu aceeaşi monedă.
Voi tăceţi şi înghiţiţi “găluşca”? Sau replicaţi cu o atitudine similară?