Cred că e sport naţional să ne înjurăm în trafic, să ne isterizăm că x-ulescu a parcat în locul nostru sau altele de genul ăsta. Pe când am ajuns să lucrez printre adulţi, deci cică am crescut şi eu, discuţiile serioase erau pe 2 teme: casă şi maşină. Ori se discuta cu orele despre costul lavabilei şi al instalării reţelei electrice, ori cât ai dat pe RCA.
După ce mi-am luat şi eu trocarici, am realizat că ne-a luat ăl de sus minţile. Pe bloguri periodic cineva se plânge de cum e în trafic, eu inclusiv, de parcă nu mai există ceva mai important pe lumea asta decât că (din nou) un taximetrist bloca banda întâi sau că vreun ameţit intra în intersecţie pe roşu. Dacă aruncaţi o privire câte articole scriem cu toţii despre trafic, aţi crede că lucrăm ca agenţi de circulaţie.
De la problemele în trafic, trecem la anvelope de iarnă, costul unei revopsiri, faptul că vecinul de la scara D şi-a parcat maşina în locul “nostru”, că Loganul e maşină proastă etc. Chestie ce se resimte şi în conversaţiile noastre, că de multe ori tot la afurisita aia de maşină ajungem.
Io turbez pe unii conducători auto, omul meu se hiperventilează dacă apare o altă maşină pe locul în care şi-a parcat el mereu maşina, până şi pe mine m-au prins dracii de câteva ori, văzând un alt trocarici pe locul pe care-l înfrumuseţează prin prezenţă dojomobilul. Nu cred că ne-am certat ca şi cuplu pe alte teme cât ne-am certat de când mi-am luat maşină. Clar, ne-a luat careva minţile.
Cel mai simpatic a fost în lunile petrecute la prietenii noştri din NYC, când parca vreunul pe locul din faţa casei lor. Iubi mai că turba. Cum adică au pus ăia maşina în locul “nostru”? În timp ce el stătea cu ochii pe fereastră, să prindă ocazia de a reocupa locul cu una dintre cele 2 maşini ale familiei, R. stătea calm şi replica “las’, că nu e problemă. Am parcat după colţ”. Eu mă speriam de cât de relaxaţi erau în general, că nu spălau maşina ca turbaţii, cum fac eu. Bun, io probabil sufăr încă de sindromul “maşină nouă”, cine ştie.
Pur şi simplu nu înţeleg de ce suntem atât de maniaci pe tema asta, că nu pot găsi alt cuvânt mai bun. Facem aşa o pasiune pentru grămada aia de fiare, e sfârşitul lumii dacă parchează careva pe locul “nostru” sau apare vreo zgărietură. De ce suntem oare aşa?
Dacă ar fi să caut o explicaţie, probabil ar avea legătură cu faptul că maşina e probabil una dintre puţinele chestii cu adevărat serioase pe care le putem noi românii obţine în viaţă. Cum mulţi nu au casă sau le-a rămas apartamentul de la ăi bătrâni, maşina e cea mai de valoare “achiziţie” pentru respectivul. În cazul meu cel puţin asta e situaţia. Majoritatea fac eforturi mari financiare (comparativ cu ce venituri avem), ori economisesc ani buni, ori fac rate. Şi oricum o învârţi sunt bani mulţi.
Aşa că probabil asta dă şi atitudinea aceasta. Ne costă enorm faţă de posibilităţile noastre, aşa că devine atât de preţioasă pentru noi, încât şi un comentariu că nu e pe gustul altuia, ne provoacă reacţii agresive. O avarie la maşină reprezintă un “şoc” financiar urât de tot, faptul că nu avem locul de parcare preferat devine un afront.
Asta să fie oare? Ar fi altă explicaţie?
