Sunt copilul ce se bucura de începerea unui nou an şcolar. Îmi plăcea vancanţa de vară, dar, cam la 2 săptămâni înainte de 15 septembrie, mă apuca dorul de şcoală. Aşteptam cu interes să primesc noile manuale şi mereu citeam înainte, să văd ce şi cum. Iar vizitele de “şoping” la librărie (că nu îi zicea nimeni papetărie) erau moment de maximă plăcere.
Pe la vreo 5 ani deja manifestam interes pentru scris, aşa că ai mei începuseră să mă cadorisească deja cu carioci, creioane şi alte daravele. Pe vremea aia (anii 80), nu aveai acces la chestii prea speciale, aşa că mă bucuram de setul de 6 carioci sau de stiloul “Şcolar” sau cum mama lui se chema, o porcărie ce făcea la porci pe caiete, de era mereu război la mine în familie, că am caiete jegoase.
Marea bucurie a fost când, în clasa întâi, tata Gheorghe mi-a făcut cadou un stilou chinezesc. Mda, ştiu că acum strâmb din nas când aud de produsele lor, dar pe vremea aia nu orice prost avea aşa stilou. “Bordo”, cu peniţă subţire şi aurită. Lucru mare. Ce nu face un bunic pentru nepoata lui … Am folosit stiloul ăla mulţi ani, cred că vreo 6-7, după care l-am schimbat cu altul. Se formase pe scrisul meu şi uram să am unul nou în mână, pentru că scrijelea sinistru, până-l “formam”. Am scris cu stilou până în facultate, când am trecut la pix (să pot nota repede la cursuri) şi mi-am stricat frumuseţe de scris.
Aveam prin şcoală mania caietelor curate, liniate cu roşu, chestii din astea ciudate. Un scris din ăla ca din cărţi, format în primii ani prin foi rupte din caiet şi dracii ălui bătrân, turbat că “fuşăresc”. I-am moştenit mania pentru “pigulit”, că şi el era ieşit din comun prin asta. Stătea şi bibilea tabele şi ce rapoarte avea de făcut ca ofiţer, de ziceai că-s scoase de pe calculator.
Destul de rar am primit vreun set mai bun de carioci, când punea el mâna pe cine ştie ce “sursă”, aşa că-mi îngrijeam articolele de papetărie ca pe ochii din cap. Am primit tot prin clasele mici şi tot de la el un “rotring” (creion cu mină 0,5) pe care iar l-am folosit ani buni. Ultimul l-am primit de la tată-miu, că ştie ce manii am, prin clasa a X-a. Îl folosesc şi acum.
Culmea e că, deşi 99% din ce comunic este tastat, încă am un birou ticsit cu prostii: agendă, încă un notes pe care scriu alte “bălării”, 2 creioane cu mină (două seturi de mine, HB, cumpărate de nevoie, că nu le suport, şi 2B, aşa cum îmi plac de fapt), radieră, vreo 20 de pixuri, carioci, marker etc. Zici că sunt secretară, nu un om care scrie poate 5 cuvinte pe zi pe hârtie.
De câte ori intru în raionul de papetărie, abia mă abţin de la cumpărat alte prostii inutile, pentru că mereu mi se pare că pixul x e interesant, parcă aş lua stiloul y etc.
Cuget că, atunci când voi avea copil şi vom cumpăra rechizite, mă-sa va fi mai bucuroasă decât însuşi copilul.
Aş vrea să dau o raită prin librării/papetării să cumpăr pentru “gâga” prietenilor noştri un penar din ăla în care se pot pune ordonat diverse (nu vreţi să ştiţi că am avut penar din ăla tot liceul şi facultatea, de râdeau şi curcile de mine), că americanii se pare că nu gustă decât borsete din alea în care arunci la grămadă totul. Mă apucă groaza, că ştiu ce greu îmi va fi să mă abţin de la cumpărat chestii pentru mine. Absolut utile, mai ales că voi pleca iar 6 luni de acasă.
