Pe unul din pereţii din camera noastră sunt nişte “tablouri” de lemn pictat, cu chestii din astea mai filozofice. Unul dintre ele arată aşa:
În traducere extrem de liberă spune “nu te costă nimic să visezi şi totul să nu o faci“.
Şi dacă tot avem o asemenea chestie de-a dreptul dătătoare de idei eseistice, cuget că ar fi interesant să discutăm puţin pe subiectul ăsta al viselor sau visurilor, cum doriţi să luaţi cuvântul ăsta şi cât sunt sau nu de inutile. Am scris acum aproape 3 ani cum un mare vis personal s-a dus pe copcă. Şi chiar mai devreme de asta despre cum un hobby, ca nu îndrăzneam să vizez că voi face odată asta, s-a transformat în ceva mai serios. Aşa mi-am început eu munca pe web.
Ce visuri am mai avut? Prin pruncie visam alături de familie să ajung dascăl. Am aruncat 9 ani de studii refuzând să intru la catedră. Sper că măcar aşa voi fi un părinte mai destupat, dacă tot am halit psihologii şi pedagogii ani buni. Am visat să lucrez la radio, doamne cât de tare mi-am dorit. Am avut din fericire parte de 10 ani de carieră în domeniul ăsta şi recunosc că am iubit fiecare minut, chiar şi când mi-a fost greu.
Se împlinesc 2 ani anul ăsta de când am terminat-o cu munca asta şi “mulţumesc” crizei că mi-a rupt orice şanse. Este la fel de adevărat că m-a forţat să-mi fac avânt în propriul business şi mi-am împlinit un alt vis pe care în clasa a XIII-a doar îl menţionam ca răspuns la întrebarea unei colege: “ce visezi să faci în viaţă”. A fost singura dată când am avut curajul să recunosc un vis atât de îndepărtat că părea ireal: “să devin om de afaceri”. Nu am mai spus niciodată că am acel vis şi am revăzut acum 2 ani însemnarea respectivă chiar la colega în cauză.
Cât de liberi suntem să visăm?
Cred că aici e marea discuţie, până la urmă.
Sunt multe familii care merg pe nişte idei şi părinţii sunt orice dar nu încântaţi când progenitura are tot felul de idealuri departe de “matca” părintească. Ei planifică să aibă un doctor în casă şi ăl mic merge la arte plastice. Sau, cazul meu, toată familia merge pe ideea că progenitura va deveni învăţător, apoi profesor, şi nebunul de copil intră să facă radio, apoi, după ce e familia totuşi mulţumită (văzând şi ce dezastru de salarii sunt în învăţamânt), aceeaşi progenitură refuză să se mai angajeze în media pe un salariu 60% cât a avut la ultimul job, dar care oricum venea, şi intră cu totul în propriul business minuscul, rămânând acasă şi lucrând pe net toată ziua.
Am avut şi perioade proaste, ca orice freelancer la început de drum, momente în care mi-am primit veşnicele comentarii că “nu poţi fi şi tu ca un om normal”. E clar că, imediat ce treaba a început să meargă, s-a renunţat la comentariile astea. Pot spune că ăl mai tare aliat mi-a fost tată-miu, care crede orbeşte în ce pot eu să fac şi care absolut mereu mi-a sprijinit ideile şi libertatea de a-mi alege până la urmă drumul. Drum care nu e chiar prost, dacă stăm să cugetăm.
Azi deci discutăm despre visurile noastre. Despre cât de încurajaţi suntem să visăm, despre cum ele ne-au schimbat viaţa, cum s-au sau nu împlinit. Aveţi microfonul 🙂
