Anul trecut am cam văzut chestiile mai importante din Atlanta, aşa că anul ăsta am fost ceva mai atenţi, mai ales că nu scapi sub 40 de dolari la nicio atracţie, dacă mergi în doi. Având deja vizitate Muzelul Coca-Cola, Aquarium, Cyclorama etc., anul acesta ne-am axat şi pe alte locaţii. Ne-am amintit că vara trecută M. ne recomanda un parc frumos din Atlanta, pe care atunci nu am apucat să-l mai vedem.
Ne-am făcut timp într-o dimineaţă toridă şi, chiar dacă nu am plecat exagerat de convinşi că va fi interesant, am fost absolut impresionaţi de “părculeţul” mic cât un oraş de provincie.
Am marcat pe hartă Fat Matt’s Rib Shack, o dărăpănătură de restaurant unde se fac nişte coaste celebre la nivel mondial, nu aşa oricum, am lăsat maşina lui M. într-o parcare, am pozat intersecţia în cauză, să nu pierdem maşina, şi am luat-o apostolic la deal. Spre deosebire de rubedeniile mele din Sibiu, care spun că merg la deal şi la vale chiar şi când ne vizitează în Timişoara (naiba ştie unde văd ei dealurile alea), chiar era un deluşor de urcat şi coborât.
Nu am avut prea mult de umblat, până am ajuns la Piedmont Park.
Ne-a întâmpinat o “pajişte” serioasă, de fapt un teren de baseball şi eternul gazon tăiat la marea artă. Pentru că nu simţeam nevoie să stăm şi mai mult în soare, am căutat o alee ceva mai umbrită.
Nici copiii nu sunt lăsaţi de izbelişte, au un mic parc pentru ei, cu tot felul de “agregate”. Printre ele am pozat şi “creionul”, după cum numesc eu unul dintre cei mai celebri zgârie-nori din Atlanta.
Dacă până acum am avut o senzaţie de “mda, e mişto”, lacul din Piedmont Park ne-a cam lăsat cu gura căscată. Deci eşti în MIJLOCUL unui oraş imens şi vezi asta:
În dreapta, pe unde visam să ocolim, poteca era blocată. Nişte muncitori tăiau ditai pomul, aşa că no chance să o luăm pe acolo. Drept pentru care ne-am cărat prin stânga, nu înainte să observe iubi un nenea cu un “bategard” în coadă, având în mână un rahat de cameră foto. Că aşa arată respectiva, deşi iubi a mirosti că-i o Leica M9 de doar 7000 de dolari. Nu am greşit niciun zero, atât costă minunea.
Absolut amuzaţi că cine ştie peste ce mogul local am dat, ne-am căutat noi chestii de pozat.
A explodat din nou feminitatea în mine, stând să prin în poză un “magnoliu” sudist, care pare-se e alb. În NY e plin de magnolii violete. Oricum şi astea miroaseau de nu-ţi venea să mai pleci de acolo.
O tanti picta ceva în chioşc. Nimic senzaţional, dar oricum era plăcut să stai să faci “artă” în linişte şi aer curat. Mai că-ţi venea să cauţi nişte materiale şi să te apuci de chestii similare. Cuget că rezultatul oricum nu conta, plăcerea făcea toţi banii.
Printre copaci se iţesc “bloacele” din Atlanta, zona plină de asfalt şi căldură dogoritoare. În parc temperatura era mai mult decât suportabilă, iar ochii se delectau cu peisaje deloc urâte.
Încă o poză “femeiască”, că tot am mai nou pasiune să pozez şi ierburi, nu doar clădiri.
Chioşcul din depărtare. Pe lac o colecţie de gâşte şi raţe fără nicio jenă faţă de oameni. Se vede că nu-s vânate, plus că unii le dau de papa, aşa că nu se sperie de noi.
Poză la firul apei, să zic aşa, cu Niki periculos de aproape de apă. Dar nu poţi face dom’le artă fără riscuri. Din fericire nu s-a soldat cu băi inopinate.
Din seria “numele proştilor pe toate gardurile”, Devon şi Kim au ţinut ca gaia maţul să lase posterităţii vestea marii lor iubiri.
Încă o paaaajişte maaaare că doar spaţiu e în Sud, să le tot ajungă.
Câţiva georgieni veniţi mai la o plimbare, la un picnic, treburi utile într-o zi de miercuri (parcă atunci am fost în parc).
În timpul plimbării noastre a trecut pe lângă noi o tricicletă din aia la care “pedalezi” cu mâinile. În viteză, nu oricum. M-am distrat că oamenii au şi asemenea hobby-uri pe acolo şi m-a uimit viteza cu care mergea. Mamă, ce adrenalină e pe omul ăla …
La ieşirea din parc tricicleta respectivă era parcată lângă un cărucior, iar “vitezomanul” era de fapt o femeie de vreo 40 de ani, pe care mama şi încă un domn se chinuiau să o scoată din agregat şi să o aşeze pe scaunul ei cu rotile. Da, o femeie care nu poate merge, nici nu se poate ridica de pe scaun singură, “aleargă” cu o tricicletă din aceea şi face mişcare în aer curat. Iubi a participat şi el la scoaterea ei, trebuia cineva să o apuce uşor de picioare şi să le strecoare printre barele tricicletei, iar eu am rămas sincer foarte impresionată.
Impresionată de faptul că oamenii aceştia AU O VIAŢĂ, iar societatea lor nu le închide uşile în nas ca în România, unde un coteţ de ştrand/birt refuză accesul unei persoane în cărucior, că îi deranjează, vezi doamne, pe clienţi. La noi oamenii aceştia nu se confruntă doar cu un destin îngrozitor, dar sunt puşi la podea şi de nişte cercopiteci lipsiţi de compasiune şi civilizaţie. Dar, aşa este, tot noi românii suntem miezul.
Restul de poze le vedeţi pe BWI, în albumul Piedmont Park.