Ne lăudăm cu salariile noastre sau suntem nemulţumiţi, după caz. Câştigăm câteva sute de lei sau câteva mii, fiecare cum poate. Foarte puţini chiar îşi pun întrebarea “cât face ora mea de lucru” şi-şi impun un “preţ” mai bun. Despre importanţa acestor calcule am scris deja în alt articol. Nu voi insista.
Interesant este însă cum îşi “preţuieşte” fiecare timpul şi cât de jos este dispus să meargă pentru a câştiga totuşi un ban. Pentru a primi nişte joburi iniţiale (pe baza cărora vei construi un portofoliu şi feedback pozitiv), este foarte posibil să cobori serios preţul obişnuit. 3-4 lucrări, nişte comentarii laudative din partea clienţilor şi poţi ridica apoi ştacheta bine merci.
Este drept că banii respectivi sunt doar o mică parte din ce ai fi dispus să accepţi, dar, dacă eşti disperat cum eram eu (proaspăt şomeră şi cu un leasing pe cap), pică foarte bine. Chiar şi lucrând uşor sub preţ, poţi compensa prin volum. Nu este o strategie pe care să o aplici pe termen lung, mai ales că până la urmă nu ai devenit frelancer să mori de foame, dar te poate aduce în atenţia unor clienţi care să te plătească apoi mult mai bine.
Din ce am făcut eu la preţ de “dumping”, am reuşit să-mi păstrez preţul orar de 10 dolari, pe care mi l-am impus la intrarea în munca aceasta. Normal, acum am grijă să primesc sensibil mai mult, deci am evoluat şi ca venituri.
Cât de jos sunt unii de acord să meargă?
Un grafic postat de Newsweek, în urma unui experiment pe Mechanical Turk, unde s-a postat un job “de jos” de genul ascultat înregistrări şi numărat de câte ori se aude un cuvânt cheie. S-a studiat apoi ce preţuri orare au fost freelancerii de acord sa accepte şi s-a constituit şi lista respectivă, “dominată”, culmea, de SUA la preţurile cele mai mici, unde România apare şi ea tot la “menţiuni notabile”, alături de India, pe principiul facem orice şi pe un dolar.
Acu’ e foarte drept că şi să faci 300 de dolari pe lună de acasă, într-o ţară în care mulţi trag ca animalele pentru banii ăştia, nu e chiar aiurea. Oricum însă, nu despre preţurile noastre mici e vorba aici, că oricum suntem cunoscuţi în general pentru asta, interesant este de văzut că sunt americani în stare de asemenea aranjamente, când, teoretic, viaţa la ei nu e chiar posibilă cu 300 de dolari pe lună.
Lucrurile se schimbă în funcţie de specializări şi de ce accepţi până la urmă (sunt programatori care acceptă “salarii” mai mici decât mine, ca web designer, aşa cum sunt copywriteri care fac mult peste mine, deşi teoretic preţul din industria lor este sub cel de web design sau programare).
În cazul celor care trăiesc în SUA şi acceptă un sfert de dolar pe ora muncita, este clar că ideea de a face bani de acasă nu prea puşcă. Ori se specializează, încât să crească preţul la măcar 8 dolari (cam pe acolo este şi “recomandarea” Guvernului (7,25 mai exact), ori găsesc un job la un fast-food sau oriunde altundeva. Chiar dacă nu este atât de “cul” ca munca de acasă şi faza cu “să fiu propriul stăpân”, măcar primeşti un salariu mai onorabil, plus că ai “beneficiile” plătite (pensie, asigurare de sănătate etc.)
Probabil de asta îi admir pe cei care renunţă la “titluri” şi acceptă chiar un job sub pregătirea lor aici sau în altă ţară, pentru că până la urmă contează şi ce poţi pune pe masă la final de lună. Decât un profesor muritor de foame, mai bine un “căpşunar” ce face într-o săptămână banii aceia. Sau în 2 zile.
Ca de obicei vă invit la discuţie: ce aţi accepta ca şi salariu-orar? V-ar interesa un job bine plătit dar nu cu “titlu”?
