Iar ma loveste inspiratiunea muzicala (pentru aia de nu stiu de unde am mai scornit si titlul asta .. recomand An American Prayer, lansat dupa moartea lui Jim Morrison) … Am citit un articol despre un tanar ucis de tramvai in Timisoara. Clar, lasand si noi un sincer “dumnezeu sa il ierte”, ma intriga comentariile de pe site. Nu alea de genul “ma’sa de vatman’ sau “de ce nu a cascat baiatul ochii” etc., ci acelea de-l elogiaza pe “pustiul” plecat in cer prea repede.
Mi-am dat seama ca atitudinea noastra se schimba radical in asemenea situatii, ca incepem sa vedem cu adevarat omul din fata noastra, odata ce nu mai este, sau macar ne prefacem ca il vedem. Sunt multi cunoscuti care vorbesc frumos de baiat si este onorabil. Stau si cuget eu insa .. cum l-au caracterizat inainte? Daca de pilda nu mai vorbea prea mult cu ei (era plecat din orasul natal in “marele” Timisoara), era preocupat de studentie etc.?
Suntem de multe ori frustrati de multe chestii si trantim intre noi sau in gand comentarii de care ar trebui sa ne rusinam. Care dintre noi n-a zis vreodata “da-l in ma’sa de increzut”, “lasa ma, ca nu mai stie sa salute de cand s-a ajuns” sau “uite si la asta, o tine barba’su (chiar daca “asta” are job bine platit).
Si uite ca vine cate un moment din asta cand cineva moare si ne dam seama ca micile invidii si frustrari sunt idioate in comparatie cu “marele abis”. Ca pierdem pe cineva pe care nu am stiut sa il vedem cu adevarat, dar fara de care viata noastra a pierdut ceva. Cand stai in fata unui sicriu si te urasti ca nu ai stiut sa ii spui de mai multe ori “te iubesc’ sau “esti important’ pentru mine. Cand regreti ca i-ai inchis usa in nas ca a uitat sa iti aduca un cadou de ziua ta sau ca nu te-a vazut pe strada.
Inca o viata a fost curmata. Si alte vieti s-au schimbat pentru totdeauna. Sunt oameni care il vorbesc de bine acum. Cati l-au cunoscut cu adevarat? Cat de bine ne cunoastem noi prietenii si familia? Cand le-am spus ultima data cat de frumoasa ne fac viata?
