Cand vreti sa va mai plangeti ca aveti o viata grea …

Am mai scris în trecut despre asta: ne place să ne plângem de milă, de s-a încheiat. Nu pot discuta cu un cunoscut sau rudă şi să nu aud aceleaşi tânguieli. E greu, e criză, Boc nu face asta şi cealaltă, Băsescu nici atât, nu ne dă statul, nu merge economia etc. Suntem nefericiţi, blestemaţi, totul ne este împotrivă. Uite cum ne irosim, când de fapt ne-ar aştepta o viaţă genială, doar că s-au brodit dom’le toate rahaturile astea peste nasul nostru.

Dar suntem sănătoşi. Nu dormim sub poduri, avem diverse ‘bulectrice’ prin casă, pentru că ni se par importante. Ne citim, deci avem şi internet. Mulţi ştim cum este războiul din filmele de acţiune sau din documentare. Poate am tras cu puşca, aşa, de pamplezir, la vreun club de tir. Foame înseamnă jumatea aia de oră, până ajungi acasă ori pui mâna şi comanzi mâncare. Am crescut comfortabil, chiar dacă nu avuţi. Cu familii ce ne-au iubit şi protejat. Care chiar şi acum, că suntem ‘dălăi’ mari ne mai împrumută o sută sau ne mai pregătesc o mâncare caldă.

Şi totuşi viaţa e atât de rahat, că nu mai contenim să ne plângem de milă.

Sudan, 1983. Ţara este măcinată de un război civil ce face ravagii. Oameni nevinovaţi sunt ucişi, copii, adulţi, fără nicio scăpare. În nebunia aia 25 de mii de suflete fug din ţară, ajungând după o mie de mile parcurse pe picioarele desculţe, în Kenya, într-o tabără ONU. Sunt băieţi tineri, ce trec prin iad pentru a ajunge spre un minim ‘liman’. Unii mor de foame şi de sete în deşert, ucişi de bombardamente sau de animalele sălbatice. Copii de 10-13 ani învaţă ce înseamnă moartea şi-şi înmormântează prietenii.

Viaţa în tabăra Kakuma este grea. Se primesc ajutoare (hrană şi haine), dar nu sunt multe. Tinerii învaţă engleză şi merg la o şcoală “încropită” undeva în tabără. Trăiesc în nişte condiţii inimaginabile, dar sunt fericiţi că nu îi mai vânează nimeni. Nu ştiu nimic despre rudele lor, unii şi-au văzut părinţii şi fraţii murind în faţa lor, dar alţii nu ştiu dacă cei dragi s-au salvat sau nu.

3800 dintre aceşti “lost boys” sunt relocaţi în SUA. Zâmbeşti amar când îi vezi cum se împiedică pe scările rulante din aeropot, cum află ce înseamnă electricitate sau magazin. Sunt tineri crescuţi “în junglă”, care au ocazia de a intra într-o nouă societate, total diferită de ce ştiu ei.

Ce face filmul excepţional este ATITUDINEA lor. Urmărim îndeaproape viaţa a 3 băieţi, ajunşi în Pittsburg, respectiv Syracuse. Le este greu de tot. Nu prea sunt ‘populari’, pentru că noii vecini sunt uşor speriaţi de grupul de “cafenii” slabi de îi suflă vântul şi mereu îmbrăcaţi “ne-modern”. Sunt însă cuminţi, respectuoşi şi RECUNOSCĂTORI că au o şansă în viaţă. Muncesc pe unde pot, încearcă să facă şi şcoală. Au mereu un zâmbet pe buze şi privesc viaţa ca nişte oameni care au văzut-o pierdută prea des în copilărie.

Nu vă povestesc tot documentarul God Grew Tired of Us, dar este absolut superb. O lecţie de viaţă până la urmă, de la nişte amărâţi care se bucură de fiecare zi, chiar şi grea, aşa cum este viaţa unui ‘nimeni’, venit de peste mări şi ţări. O bună parte dintre băieţii ‘pierduţi’ se realizează în State, pentru că au înţeles secretul unei vieţi bune: munca şi o atitudine pozitivă.

IF YOU ENJOYED, PLEASE SHARE. THANK YOU IN ADVANCE.
Ramona Jar
Ramona Jar

I'm an SEO consultant, web designer and part-time tennis coach. Wife, mother, dog and cat owner (or owned). Romanian by birth, American by choice.

Articles: 1793