Pe la vreo 6 ani m-am găsit în mari tandreţuri cu o vecină de vârsta mea, mulatră. Era fiica unui medic fugit din Sudan şi a unei femei de-ale noastre, fiica vecinei de la blocul de vis-a-vis. Pe vremea aia, anii 80, era mare ruşine pentru româncă să se fi ‘încurcat’ cu un ‘negru’, dar noi copiii numai dureri din astea nu aveam. Am fost de nedespărţit câţiva ani buni, până şi-au cumpărat părinţii casă într-un cartier la kilometri buni de unde stăm noi. S-a dus în durerea ei de prietenie, că nu aveam maşină şi nici nu ajungeai pe acolo prea uşor.
Prin primară m-am lipit de o altă vecină, în curtea căreia eram zi lumină. Ne jucam tenis sau baschet, ne legănam pe ‘hinta’ lor, stăteam ore multe la poveşti. A plecat după ce a terminat liceul în State, la un unchi, apoi s-a mai preumblat pe unde a putut. Acum stă în Amsterdam.
În prima zi de liceu, pe când nu ştiam pe nimeni, priveam pierdută în spaţiu, căutând o colegă de bancă. Am fost la Peda, deci liceu de fete, aşa că din 35 de junioare, mi-am găsit loc lângă o brunetă creaţă, cu nişte gropiţe incredibil de drăguţe. Am aflat mai apoi că stă în cartierul meu, aşa că mergeam împreună la şcoală. Am fost ca timbrul şi scrisoarea în timpul liceului, ne plimbam de braţ prin şcoală şi ne spuneam ‘mon cri-cri’. Nu aveam nicio atracţie ‘din aia’, dar eram prietene super-bune.
La doi ani după ce am terminat liceul s-a dus în Germania. Am revăzut-o acum, după 10 ani pe Facebook (e şi porcăria asta bună la ceva). Are 2 copii, e măritată şi sper să ne revedem măcar aşa câteva ore.
O altă perioadă nebună a fost acum câţiva ani, când o fostă vecină s-a întors ‘acasă’. Ne ştim de când aveam eu vreo 12 ani şi ea 4, iar sora ei 2. Stăteam cu ele, cât erau părinţii plecaţi, iar părinţii făceau mate cu mine ca schimb de servicii. Relaţia a trecut repede peste faza de ‘afaceri’, aşa că ai mei s-au trezit cu încă 2 copii, iar părinţii lor au primit cu braţele deschise al treilea copil. În afara faptului că nu dormeam la ei, restul era la comun, ori la mine, ori la ei acasă.
Pe când eram eu în liceu s-au mutat în altă zonă a oraşului, destul de departe să nu mai apucăm să ne vedem. Acum câţiva ani însă roata s-a învârtit o dată şi pentru sufletul meu, aşa că prietena s-a întors. Damă în toată regula, dar, după ani de despărţire, ne-a luat cred minute să redevenim ‘siameze’. Au fost ani absolut superbi, aveam din nou pe cineva cu adevărat apropiat cu care să troceresc şi să mă ajut, în afara ‘soarelui’, care trebuie săracul să mă suporte aşa cum sunt.
Normal că, la norocul meu, şi-a luat şi ea câmpii. O plecare de doar 3 luni în Italia s-a transformat în mutare acolo. E fericită, şi-a găsit un om bun cu care să stea, are un viitor. Mai apucăm să vorbim când vine în ţară sau (cum s-a întâmplat acum câteva zile) pe skype (să-i dea ăl de sus sănătate ăluia de a inventat minunea asta). Nu e ca şi ‘faţă în faţă’, dar tot ai bucuria de a discuta cu un om la care ţii şi care te înţelege, aşa cum doar un prieten serios poate.
Ultima ‘găselniţă’ în materie de prieteni foarte buni este chiar perechea de ne suportă aici. Iubi îi ştie de ani buni, eu am fost doar străina ce s-a întâmplat să le calce pragul. Îi ştiu de 2 ani doar şi simt că ne cunoaştem din creşă. În cazul lor treaba e rezolvată din start: oricum sunt la mii de kilometri de noi, aşa că nu mai trebuie să plece. Va fi şi asta prietenie prin corespondenţă.
Am pare-se mare ‘noroc’ la oameni. Nu m-am certat cu niciunul, nu mi-am pierdut prieteni dragi pentru că ne-am fi luat de păr sau am fi fost dezamăgiţi unii de alţii. Dar s-au luat să-şi caute un destin mai bun în SUA, Germania sau Italia.
Chiar mă gândeam la această listă scurtă de oameni atât de dragi şi cum se brodeşte să dispară din viaţa mea după ceva timp. Deci, dacă aveţi gânduri de emigrat, hai să devenim prieteni foarte buni. Prevăd că nu trec 2-3 ani şi plecaţi spre alte zări …
