Acu’ neşte ani buni, prin 2000, achiziţionam şi io un Sagem la abonamentul Dialog Inedit, care abonament, trăiască Orange, este încă activ şi mă costă vreo 16 lei pe lună. Pe vremea aia erau Bosch-uri în prostie, mai era câte un Nokia pentru ăia bogătani.
Mi-era jenă cu cărămida în cauză, în condiţiile în care concurenţa aducea deja pe piaţă telefoane mai micuţe, dar şi prea scumpe pentru nasul meu. Au mai trecut nişte ani, am mai schimbat nişte telefoane.
Unul dintre cele mai mişto era un Samsung cu slide, cumpărat ‘second-hand’ de la patroana mea de atunci. Îl folosise 2 luni, şi, pentru că Nokia tocmai lansase unul ca un creion pătrăţos, trebuia să fie cool să-l schimbe. Aşa că am prins telefonul la o fracţiune de preţ, în stare perfectă.
A fost GENIAL de mişto. Lung când degtul meu mare, unul dintre telefoanele ăle mai mici de prin perioada respectivă. O plăcere să-l strecori în buzunar, mai ales dacă eşti gagică şi preferi jeanşi mai ‘aderenţi’.
Următorul, când a crăpat ăsta, a fost un Motorola RAZR destul de mişto, dar mare. Drept pentru care e la tată-miu acum. Am primit apoi un LG Chocolate, mai mare bine decât Samsung-ul ăla discret, dar subţire şi extrem de frumos. L-am ţinut până ducea o încărcare câteva ore, deci clar că s-a dus în raiul telefoanelor. De 3 ani am un LG Cookie, luat să fie micuţ, pe cât posibil. E de vreo 2 ori mai mare decât Samsungul, mi-e greu să-l bag în buzunar, deşi e 60% dintr-un iPhone sau orice sculă din asta nouă.
Acum câteva zile, că tot ardeam gazul amboulea la Mall, am aruncat un ochi la Vodafone, nu că aş trece la ei, ferească Buddha. Aşa de curiozitate.
Numai cărămizi. LG nuş’ de care. HTC sfântu’ ştie cum. iPhone 7 (sau la ce număr or fi ajuns). Bune de spart geamuri sau de tăiat slănina pe ele. MARI. Late şi înalte, că deh, tre’ să vezi bine pe ecran, că doar net nu se mai poate consuma decât de pe telefon. Şi se ştie că 99% dintre români, dacă nu intră pe net de la coadă din Kaufland, vor păţi cine ştie ce chestii nasoale.
Zău dacă înţeleg. Detest scula asta, pentru că de cele mai multe ori, când cineva mă sună, vrea ceva de la mine. Mai sun şi io, că de aia încă nu l-am aruncat de la etajul 4. De ce aş dori să car o cărămidă, dacă unul micuţ, cam cât o carte de vizită, şi-ar face treaba? Am două calculatoare, am tabletă, avem şi teleleu din ăla mare şi plat, dacă mi se arată să joc Age of Empires pe ecran mare. Pentru ce oare aş căra o cărămidă după mine? Nu intră în buzunare ca lumea, e grea .. ah, am uitat .. are net pe ea.
Prefer deci la orice oră un telefon cât mai micuţ, cu care să sun. Dacă aveţi vreun exemplu, apreciez, poate îmi fac cadou în viitorul apropiat unul de genul. Ar merita să schimb Cookie-ul pe un telefon aşa cum trebuie: cât mai mic …
