Cam spre finalul lunii trecute am reuşit să ne adunăm cu toţii. Prietenii ‘soarelui’, iar a doua zi bloggerii. Am avut deci două ieşiri într-un weekend, ambele într-un grup de 30 de persoane (mai mult sau mai puţin). Da, iubi are o trupă numeroasă de prieteni şi, dacă tot nu ne-am văzut de mult timp, au decis să-şi planifice o sâmbătă seara la unul dintre restaurantele cu specific chinezesc din Timişoara.
Noi am fost ‘vedetele’ serii, ţinând cont că eram veniţi în ţară după a doua şedere de 6 luni în New York şi toţi doreau să ştie cum este pe acolo, cât de căpcăuni sau nu sunt americanii, ce am văzut frumos etc. Aşa că am vorbit amândoi câteva ore cu perechi sau micuţe grupuri, pentru a le oferi detaliile respective. Normal, am fost ‘updataţi’ în ceea ce priveşte vieţile lor, carierele, plus am tot încercat să ne imaginăm cum de a trecut atât de repede timpul, văzându-le unora copiii.
Nu toţi şi-au adus odraslele, dar câţiva puşti am avut pe acolo, aşa că ne-am delectat cu micile lor jocuri, i-am admirat cât de frumoşi sunt etc.
Ne-am pupat, am povestit, am glumit. O singură dată am văzut un telefon la urechea unuia – îl sunase un alt prieten să întrebe cum să ajungă şi dacă ne-am adunat deja. În rest am mâncat împreună specialităţi chinezeşti nu neapărat foarte exotice, dar gustoase şi ne-am simţit bine împreună.
Derulăm puţin filmul şi ajungem la a doua întâlinire din weekendul în cauză, un blogmeet la care am fost fără ‘pereche’, pentru că pe el nu-l pasionează chiar atât de mult blogul. Altă populaţie, alte obiceiuri. Mi-am ‘clătit’ ochii imediat cu tot felul de variante de smartphone şi de tablete, fiindu-mi puţin ciudă că nu am adus Nook-ul să-l vadă lumea, mai ales că atât i-am făcut reclamă pe blog, încât i-am făcut pe unii curioşi.
Atitudine diferită: nu vorbesc despre faptul că m-am simţit ca între străini, pentru că nu este cazul. Suntem deja o gaşcă de oameni care chiar ne cunoaştem bine şi îndrăznesc să consider că suntem măcar amici. Deci revenirea în comunitatea locală a fost mai mult decât plăcută, am mai povestit ce s-a întâmplat în periplul despre ocean, am discutat noi proiecte etc.
Nu pot să trec însă peste poziţia de ‘castor’ a multora, aplecaţi peste tablete sau smartphone, pentru a nu pierde eventual ce scrie pe twitter vreun ‘evanghelist’ din alt oraş. Sau doar a oferi un ‘update’ de genul ‘ce mişto e la blogmeet’. Mai, copiii babei, ne-am întâlnit să ne vedem la culoarea ochilor şi să povestim PERSONAL una-alta. Eventual să bem un pahar de bere sau lapte cald (cred că mă ştiu chelnerii de acolo ca pe un cal breaz). Lăsaţi-le naibii de porcării şi de updates că nu se rupe Pământul în două, că nu aţi trimis al cincelea twit în ultima oră.
Devin celebră probabil ca una dintre puţinele ‘bloggeriţe’ care nu au un smartphone şi nici abonament de date. Activitatea mea principală este de web design, am o mică afacere în domeniu, deci teoretic e important să fiu conectată. Practic nobody gives a damn, dacă-mi permiteţi.
Nu a crăpat niciun client dacă mi-am luat 6-7 ore libere într-o zi, să mă preumblu prin Manhattan. Am luat de 2 ori iPhone-ul prietenului nostru, cugetând că pot să mai arunc un ochi pe situri, când mergeam cu metroul ‘de suprafaţă’, că ăla de sub pământ nu are ‘semnal’. După ce am stat vreo 5 minute să mă chiorăsc pe ecran, citindu-mi nişte mesaje de pe un forum de-al meu, am realizat ce prostie fac.
Am ieşit LA PLIMBARE, nu să fac exact ce fac 14 ore pe zi. Aşa că am lăsat jucăria acasă şi m-am înarmat cu un sudoku sau cu Nook, având şi eu timp să-mi savurez cartea curentă. Nu prea-mi ieşea să merg fără nimic de ‘făcut’, pentru că-mi lua cam 40 de minute să ajung în şi din Manhattan şi chiar te plictiseşti, cât să-l dai pe câte unul cu capul de uşa pe care se lăbărţează, de preferat unde scrie ‘Do not lean on doors’.
Imediat ce am ieşit la suprafaţă, mi-am pus aparatul de gât şi am trecut la umblat. Au fost seri când veneam destul de obosită şi-mi ignoram ‘imperiul’, tocmai pentru că pur şi simplu nu aveam chef să stau pe net.
Credeţi-mă că se poate. Fanii de pe Facebook nu vor plânge, dacă nu-i mai chinuiţi cu 10 updates pe oră (acum s-a inventat rahatul ăla de opţiune de-ţi importă şi tweet-urile, deci double the fun. Urmăritorii de pe Twitter au şi ceva mai bun de făcut decât să citească tot felul de glumiţe sau mesaje scrise doar să fie acolo.
Smulgeţi-vă din starea asta de ‘compulsivi’, că nu mai puteţi nici să vă bucuraţi ca lumea de o ieşire în parc.
Toţi avem probabil o formă mai rară sau nu de ‘deficit de atenţie’. Chiar acum 3 seri, când cică vizionam un nou serial, m-a întrebat ‘soarele’ ‘ce mama naibii faci de tot aud click de mouse, când teoretic te uiţi la film?’ Ce făceam? Eram pe blog, pe facebook (aici de obicei mă uit să-mi văd colegi şi prieteni), pe un forum de-al meu nou, plus încă vreo 2 mai vechi. Da, nu sunt în stare să VIZIONEZ un film de la cap la coadă fără să dau 100 de clickuri pe tot felul de prostii. Nu ştiu ce i-am răspuns lui iubi, probabil am făcut mişto, dar situaţia e oricum dar nu comică.
Să nu poţi viziona un film fără a citi bloguri, twitter etc. este deja o problemă. Să nu poţi ieşi la o cafea cu un prieten, fără să-ţi verifici din minut în minut aplicaţia de Twitter a încetat să fie ceva de râs. Am avut parte de o ieşire senzaţională cu prietenii ‘normali’ şi mi-am dat seama ce ‘deraiaţi’ am devenit. Şi scuza cu ‘ăia nu-s maeştrii web’ nu ţine, pentru că 99% din ce se scrie în mod curent pe reţele este rahat cu perje. Chestii pe care le scriem să nu zică ‘urmăritorii’ că nu suntem activi şi, ferească ăl de sus, să se dezaboneze. Cititorii noştri pot trăi fără inepţiile în cauză şi noi la fel.
Am avut norocul de încă o vară de senzaţie, pe care am petrecut-o muncind în zilele ‘lucrătoare’ şi plimbându-mă prin weekend. Am văzut oameni de toate rasele, m-am plimbat pe ‘insulă’, de ajunsesem să dau indicaţii chiar şi localnicilor ce metrou normal sau expres să schimbe pentru a ajunge la o destinaţie. Cu nişte muzică bună în urechi şi mii de lucruri de savurat, m-am simţit fericită şi relaxată.
Sunt un ‘dependent’ de net. Dacă îmi cade conexiunea 2 minute, sunt deja isterică. Bun, scuza ar fi că am de lucru şi clienţii nu aşteaptă după fundul meu. Cred că nu s-ar sinucide însă, dacă aş dispărea o jumătate de oră, deci nici ăsta nu ar fi un capăt de ţară. Când ies însă din casă, vreau să UIT de munca mea. Am un telefon ‘jenant’ şi, chiar dacă-mi voi lua vreodată vreunul mai deştept, tot fără internet va fi. Nook-ul ştie să-şi caute net, dar prefer să citesc o carte, dacă tot sunt în tranzit şi nu aş pierde timpul (gen stat pe aeroport sau într-un mijloc de transport în comun).
Chiar dacă sunt online zilnic de pe la nouă la 12 noaptea (când sunt acasă), dacă este să ies undeva, chiar îmi doresc să fiu ‘liberă’. Nu ies extrem de des prin oraş, dar îmi vizitez familia, mai fac ceva sport, mai ies la un pahar de vorbă cu vreun prieten etc. Atunci sunt offline şi, din ce experienţe am avut până acum, nu a leşinat nimeni de emoţie, că nu m-a văzut pe twitter sau pe facebook. Şi nici clienţilor nu le-au stat sarmalele în gât într-o zi de duminică, dacă nu m-am logat cu orele.
Pentru că, oricât de mult îmi place viaţa online, cea offline e de 1000 de ori mai interesantă.
