A înnebunit ţara dom’le cu portabilitatea (bun cuvânt ca si dezoxiribonucleic pentru dicţie) numerelor de telefon. Am auzit şi eu acum câteva zile şi normal că peste tot lumea vorbeşte. Şi speră la oferte peste oferte, preţuri mici şi jde mii de minute gratis, că doar e concurenţă.
Acum câţiva ani aceiaşi români chilipirgii stăteau la cozi enorme la Cosmote, că era super-oferta de lansare şi peste ceva timp se plângeau că se aude ca dracu’ şi cine i-a pus să arunce bani (chiar şi puţini) pe un serviciu (pe atunci) subcalitativ.
Exact genul ăsta de oameni, poate săraci sau doar cu un planning bun de făcut “profit” din orice, stau acum cu gura căscată să vadă cum îi vor îmbia ca pe un câine cu o bucată de salam operatorii care e clar acum sunt într-o concurenţă şi mai turbată. Şi vor face planuri de câte minute gratis mai primesc în plus şi dacă au şi SMS-uri gratis (multe frate), eventual să ia un Iphone la super-ofertă cu doar 100 de euro.
Nu, pe mine chiar mă lasă rece chestia asta. De vreo 9 ani aşa. Prin ’99 a dat şi peste mine ideea de telefon mobil şi credeam că o carteluţă reîncărcabilă este o idee bună. Şi am rămas fără credit exact undeva pe lângă Reşiţa pe un drum din ăla turistic, unde aveam culmea semnal şi nu puteam da un telefon să îi anunţ pe cei care nu erau în drumeţie că eu şi prietenul de atunci nu ne-am rupt gâtul pe vreo potecă.
Am revenit în Timişoara, m-am dus glonţ la Dialog şi am ales cam 10 minute numărul (nu mai erau din alea cu 444 333 etc.) .. este unul simplu de ţinut minte însă .. şi un plan de abonament. Şi acolo am rămas până în ziua de azi.
Nu am avut probleme cu nimeni, nu am observat să fi fost încărcată abuziv la costuri (de fapt sincer am treburi mai importante de făcut decât să număr cenţii de pe telefon, în mod normal ar trebui să cuantific posibilele surse de venit pentru a mă putea durea în continuare în zona sacrală de orice şmecherie de genul ăsta). De aceea poate fi portabilitate şi chiar portavoce din partea mea, că eu cel puţin nu mă mut de la un furnizor la altul.
Revenind la faza de chilipirgiu ajung la trista concluzie că, deşi am crescut săracă, nu doresc să fac economii de genul ăsta. Ofertele de la hipermarket mă infurie, pentru că este maculatură. Când merg la cumpărături am o lista cu necesarul şi mai pun în coş ce mi se pare interesant (poate nişte prăjitură, un fruct, suc sau o bluză frumoasă). Nu cumpăr pentru că e ofertă, cumpăr pentru că mi-a plăcut ceva.
E adevărat că am dat cu botul şi peste câte un “sales” bun (o haină scurtă de piele la doar 200 de lei anu’ trecut în Real, normal că am pus mâna pe ea; o pereche de Adidas Superstar şi una de Nike stil Converse la 45 de euro în loc de 90, jeans la preţ redus etc.) Nu le-am căutat în mod special, dar, dacă produsul este unul pe care mi-l doream, normal că pica bine reducerea în cauză.
Mă oboseşte însă ideea de a lua un salam prost pentru că fac “economie” sau de a schimba ISP-ul de pildă, că are nu’ş ce ofertă. Am preferat mereu să caut un serviciu care să mă mulţumească şi am rămas acolo chiar dacă au apărut mai apoi alte soluţii mai ieftine.
Am toată înţelegerea pentru cei care nu stau bine cu banii şi cred că îşi acoperă mai bine nevoile şi ştiu cât de frustrant este când arunci carnea luată la super-preţ pentru că este deja expirată sau când botinele copilului iau apă după 2 purtări pentru că ai crezut că luând unele foarte ieftine din bazar rezolvi problema pe iarna în curs.
Prin liceu, diriga noastră ne dădea peste nas cu zicala aia cum că suntem prea săraci pentru chestii ieftine şi încercam să îi dau dreptate. Nu că aş fi ştiut eu pe atunci ce înseamnă să ai ceva scump şi calitativ.
Îmi amintesc însă că pe la 16 ani am primit nişte jeans Levi’s de la cineva. Erau noi, dar model de bărbaţi şi mai largi în talie cu vreo 2 numere. I-am purtat însă pe la şcoală (aveam cămăşile lu’ tată-miu de “rockeriţă” şi erau destul de lungi să nu se vadă că stau ca sacul pe mine, apoi prin casă. Pe când era Juni mic (cuţu meu) mă târâiam prin casă după el. I-am aruncat după vreo 10 ani de purtat, când am reuşi să uzez partea de la genunchi.
Clar, o pereche de Levi’s e la nemţi 80-100 de euro, dar şi anii de folosire sunt remarcabili.
Anii de liceu i-am petrecut cu ţoale de la bazar (de aia am acum aşa o aversiune) şi pantofi sport ieftini de “plastic”. Ţineau şi ei câteva luni şi se duceau naibii. Acum 7 ani, prin primele săptămâni de curtat, “soarele” mi-a propus să mergem la cumpărat botine de iarna. Era spre Crăciun, aşa că mi-a “băgat pe gât” cadou nişte bocanci Bontimes (BIT). Nu am altceva pentru iarnă de atunci şi cred că aţi ghicit … şi iarna asta îi încalţ. Pe atunci au fost 1 mil. 7 sute (bani vechi). Preţ enorm pentru anii ăia. Fac iar împărţiri şi ajung la concluzia că am plătit sub 30 de lei pe an pentru a-i purta. Zic că este un chilipir.
De câţiva ani “snobismul de brand” după cum îi zic (şi recunosc că sufăr de asta) m-a ţinut departe de “no names”. Am pantofi de sport Adidas sau Nike (şi sunt dumnezeieşti, mai ales ăia de alergat cu găuri peste tot .. ClimaCool s-a chemat colecţia în cauză), jeans de calitate (care ţin şi câte 5 ani .. de nu mai scap de ei), geacă de iarnă pe care cred că o voi purta până la adânci bătrâneţi ..
Investiţia iniţială este dureroasă .. nu prea scapi sub 50 de euro cu nimic şi ai nevoie şi de una şi de alta. Dacă treci însă peste acest impediment, ajungi la concluzia că te foloseşti mai mult de obiectul în cauză şi de cele mai multe ori un nume puternic înseamnă şi un produs durabil (eu cel puţin nu am avut niciodata probleme cu aceste produse).
Ajungem chilipirgii de sărăcie, asta e clar. Unii de zgârcenie, pentru că şi-ar permite şi o viaţă fără atâtea calcule. Pe ăştia nu îi înţeleg. Dacă îţi permiţi o maşină de calitate (nu vorbesc acum de Bentley), un PC aşa cum îţi doreşti, un parfum bun, de ce să umbli încă mirosind numai a Rexona sau purtând o haină luată cu 1 leu de la ţigănci de la second? Cât de mult să conteze toate aceste economii încât să trăieşti ca un sărac, deşi îşi permiţi un trai decent? Şi cui foloseşte că mori cu 20 de conturi pline de bani, dacă ai trăit ca un homeless?
Nu, e clar că nu ştiu să caut un chilipir şi folosesc ocazia numai când îmi dă peste rât. Ai mei glumesc că sunt grandomană, dar şi ei se bucură de o mâncare bună sau un electro-casnic de calitate. Nu am visat niciodată să am vilă şi yacht (deşi la ce “babes” am văzut anul ăsta în Croaţia, chiar m-au trecut nişte fiori).
Visul meu (ştiu, irealizabil) ar fi o casă la mama naibii înconjurată de câteva hectare de pădure … ca la filmele alea cu castele .. nu mă omor după castel, e OK şi o casă cu etaj, dar dă-mi verdeaţă şi loc să hăladuiesc în linişte ..)
Şi pentru că sunt o tipă cu picioarele pe pământ mă mulţumesc cu apartamentul lui tata, că e bun. Şi îmi doresc doar să îmi permit să mai ies din ţară din când în când, să am bani de benzină pentru Corsica, să mai pun pe mine o haină care îmi pică bine şi să cumpăr o pizza dacă mi se arată, fără să fac gaură la buget.
Şi cel mai important .. să nu aştept niciodată înfrigurată să vină oferta de la Kaufland, că e pâinea cu 2 bani mai ieftină.
PS: tu, dragă cititorule cât de chilipirgiu eşti? Cauţi aceste oferte? Cât de calculat eşti şi mai ales .. te face acest lucru fericit?
