Aveam 11 ani şi 2 luni la ‘răscoala’ din ’89. Mă jucam cu nişte indieni din ăia mici de plastic pe lângă ficusul din balcon (că doar era mai interesant, decât direct pe covor), în timp ce casa şi tara fierbeau. Tată-miu şi bunicu-miu veneau de la ‘demonstraţii’, iar pe lângă urechile mele treceau poveştile lor de oameni mari. Ne-am bucurat că nu au păţit nimic, m-am bucurat când a căzut ‘dictatorul’. Nu ştiam exact de ce mă bucur, că în clasa a V-a aveam alte preocupări, dar îi vedeam pe ai mei fericiţi şi plini de speranţă.
Am privit impasibilă cu un ochi leşurile celor doi ‘tovarăşi’, încântată ca la un final de Hollywood că Răul a fost stârpit. Nu ne aştepta decât mult Bine.
Promisiuni. Speranţe.
Următorii ani au fost cei mai răi din întreaga istorie a familiei. Cred că pentru ai mei cei bătrâni, chiar mai răi decât anii ’40, când au venit cu haina de pe ei din Ardeal, respectiv Moldova. Au muncit în perioada respectivă ca nebunii, şi-au făcut un minim de ‘situaţie’, ca orice familie de oameni simpli dar muncitori.
Şi-au văzut economiile reduse la nimic în timpul ‘hiper-inflaţiei’, şi-au văzut nepoata crescând cu DORINŢE şi prea puţine realizate. Am fost un copil fără pretenţii, am înţeles mereu că nu sunt bani. Aşa l-am ‘îngropat’ şi pe Moş Crăciun (deşi ştiam că nu există de la 5 ani), pentru că nu ne permiteam brad şi cadouri. Ultimul concediu de familie a fost în 1989, când am fost lângă Sibiu 10 zile. Următorul a fost după vreo 12-13 ani, când m-a dus ‘soarele’.
La fiecare tură de alegeri eram cu speranţa în sân. Oamenii aceia vorbeau atât de frumos. Ştiau care sunt problemele ţării, ofereau soluţii. Era mereu ca un final de basm, când ucizi zmeul cel rău şi trăieşti fericit până la adânci bătrâneţe. Şi de fiecare dată tot ce se întâmpla ne afunda mai rău în sărăcie şi disperare.
Cunosc prea bine bucuria de a primi pantofi noi şi spaima că, dacă nu sunt buni, voi fi nevoită să-mi chinui picioarele până se rupeau respectivii pantofi. Pentru că nu ne permiteam să deţin mai multe perechi. Am încă în minte ciuda pe care o simţeam când ‘blugii’ nu erau chiar aşa cum mi-aş fi dorit, pentru că alţii prea repede nu primeam. Ai mei făceau eforturi mari pentru asta şi veniturile erau prea mici. Tot mai mici, deşi cei care ne conduceau ne promiteau marea cu sarea.
Este îngrozitor pentru un părinte să aibă mereu de ales. Să ştie că, dacă-i ia copilului rechizite, aşa cum solicită profesorii, nu-i mai poate lua alte lucruri, că, dacă-i face mare fast de Crăciun, intră în rahat pentru încă o jumătate de an. Şi bucuria că are totuşi un copil atât de înţelegător, care ştie să nu ceară şi apreciază tot ce primeşte.
Am votat cu diverşi politicieni şi de fiecare dată am crezut în vorbele lor, aşteptându-mă la acelaşi happy-ending.
Adevăratul ‘final fericit’ a venit când am început să muncesc. Adevăratele realizări ne aparţin nouă: mie şi familiei mele. Tot ce am construit este pe MUNCĂ. Dacă reuşesc să-mi fac familia să resimtă mai puţin ‘criza’ asta, cine ştie a câta din istoria ei, este pentru că muncesc şi nu închid noaptea ochii până nu mai caut soluţii să fac bani, să economisesc, să rezolv una-alta.
În peste 2 decenii de la Revoluţie BINELE nu a venit niciodată de la cei care l-au promis. Şi au fost destui. A venit de la familia mea, vine de la mine. Este singurul aspect pe care simt că-l pot controla şi absolut singura soluţie pentru ca niciodată să nu mai trecem prin mizeriile pe care ni le-a oferit ‘democraţia’. În 1989 am câştigat LIBERTATEA de a munci de oriunde doresc, de a pleca spre o viaţă mai bună, dacă în ţara mea nu se mai poate.
Mă veţi ierta deci, dacă a încetat să mă mai intereseze politica. Am puţin timp liber, prefer să-l petrec alături de familia mea sau în moduri care să-mi aducă bucurii. Am acordat credit tuturor celor care s-au perindat la conducerea ţării şi de fiecare dată am sperat că va fi mai bine. Am fost minţiţi de fiecare dată. Aleg să mă detaşez şi încerc să-mi învăţ familia să se bucure de viaţă, atât cât se poate. Pentru că NIMĂNUI nu-i pasă de tine, nimeni nu te ajută, iar cei care câştigă alegeri au alte scopuri oricum, decât binele ‘prostimii’.
Refuz să mai cred în promisiuni şi în noi Mesia propovăduind un viitor de aur pe la televizor. Refuz să mă mai las trasă în mizeria aceasta, refuz să mai cred că va fi bine. Pentru că va fi sau nu pentru fiecare în parte. Nu pot controla cohortele de aplaudaci şi jegurile de oameni care se şterg la fund cu milioane de suflete, dar pot controla ce FAC EU pentru mine şi pentru familia mea.
Şi, dacă nici aşa nu se va putea, avem graniţele deschise. Pot să-mi iubesc ţara şi de la câteva mii de kilometri depărtare, nu trebuie să stau prizonieră între graniţele ei. Măcar atât au reuşit să obţină ‘nebunii’ care şi-au dat viaţa în 1989. Ne-au oferit libertatea supremă: aceea de a ne căuta fericirea oriunde.
Nu am niciun sentiment faţă de cei care ies acum în stradă. Eventual de milă. Pentru că unii încă mai SPERĂ şi ştiu că speranţele lor vor fi ca de obicei făcute zob. Unii încă mai privesc viitorul cu ochii unui copil care în ’89 spera că va fi mai bine. Alţii încearcă încă o dată să aducă o schimbare. Mi-aş dori să fie de bine, pentru că merităm un happy-ending. Acum depinde când şi cum va veni …
