Am avut o stare ciudată zilele astea. Mă simt bine, aşa cum îi spuneam ‘soarelui’ la aterizarea pe JFK ‘am ajuns acasă’. Pentru mine ‘acasă’ ăsta s-a tot schimbat în ultimele luni. Anul trecut am stat aici 6 luni, apoi m-am mutat (în sfârşit) la el, deci un nou acasă. Apoi am stat 2 luni la sora lui pe Costa del Sol şi ne-am simţit şi acolo incredibil de bine. Acum suntem din nou ‘acasă’ în NYC, la prietenii noştri care ne-au aşteptat de parcă am fi din aceeaşi familie.
Ne-am regăsit camera spaţioasă cu baia ei, un copil care a crescut în 6 luni de parcă a mâncat jăratic, un New York în plină primăvară. Este un oraş aglomerat şi în unele zone incredibil de jegos, dar primăvara aici este magistrală. E plin de copaci înfloriţi (pe care nimeni nu-i jumuleşte, că-s amenzile prea mari), grădiniţele oamenilor, deşi minuscule (spaţiul e un lux aici), sunt pline ochi de flori, iar mirosul este înnebunitor.
Sâmbătă, dacă tot ne pregăteam de Easter-ul autohton, ne-am luat (eu şi iubi) de braţ, ne-am urcat în spinări ruscacul foto (eu), ‘poşeta’ lui foto (‘but it’s European – mereu folosesc replica asta răsuflată, de câte ori îl văd cu ea de umăr) şi am sărit în metroul M, care ne ducea spre Manhattan. Eu aş fi oprit undeva prin sudul insulei (că pe acolo am intrat), dar lui îi place Times Square, aşa că asta am ales.
După o preumblare pe acolo (i-a scos necuratul pe toţi în ziua aia, că nu puteai să laşi un ac să cadă), ne-am îndreptat ‘la deal’, cum ar spune rubedeniile mele de la Sibiu, spre Central Park.
În colţul de SV tronează minunăţia asta, pare-se donată de vecinul de vis-a-vis (Donald, pentru prieteni).
Pe stradă o ‘caleaşcă’ îşi aşteaptă muşterii. Poţi merge cu trăsura, cu o struţo-cămilă de ricşă – tricicletă, sau pe biciclete pe care le închiriezi. Sau, ca noi, pe cele 2 membre inferioare, că doar aşa mai dăm jos din sarmalele de la mama de acasă.
Imperialiştii sunt la soare. Nu e extrem de cald, bate un ‘ţug’ de-ţi îngheaţă rinichii, dar este totuşi soare. Iar la soare avem alt confort termic, după cum îmi explică omul meu. Nu-l aveam eu în mod deosebit, dar era clar mai bine decât printre ‘bloacele’ din Times Square.
Cu mic cu mare .. la soare .. să mai compunem şi nişte versuri imbecile ..
În perioada asta a anului Central Park este absolut sublim. Şi asta o spune un om căruia nu-i prea pasă în mod deosebit de flori şi chestii de genul acesta.
Un bătrân cântă sublim la ‘sax’. Mai încolo sunt un chinez şi încă un ‘afro-american’, plus doi tineri cu viori. Nu te poţi plictisi niciodată. Dacă nu-ţi place muzica asta, sunt cel puţin 2 trupe de holtei cu pielea ca abanosul care ‘break-dansează’ de zor.
Terasa Bethesda geme de lume. Turişti, localnici, veniţi să facă mişcare sau doar să admire peisajul.
Pe lacul micuţ mişună bărcile şi câte o raţă pe care nimeni nu planifică să o plaseze strategic pe un ‘pat’ de varză.
O ‘piţi’ stă să o pozeze bărbatul. Chiar dacă respectivul foloseşte un telefon, poza-i poză, nu ne batem joc de ea ..
Puţină culoare de prin copaci ..
‘Pajiştea Oilor’ este şi ea populată. Se joacă diverse, se stă la plajă (chiar dacă nu e chiar temperatură de despuiat), se pierde timpul.
Pentru mine Central Park e mereu o oază plăcută şi liniştită, o ciudăţenie până la urmă în ‘oraşul care nu doarme niciodată’. Cam de fiecare dată când m-am plimbat prin partea asta de Manhattan, am intrat măcar câteva sute de metri în Parc.
Şi dovada că am fost acolo .. una bucată poză din Times Square (unde mi-au dârdâit trompele de răcoare) şi una în Central Park.
Ştiu că pozele mele îs mai bune, că Niki e mai deştept decât Oly-ul ‘soarelui’. Aşa, să am măcar scandal în casă că iar fac mişto de aparatul ‘consortului’. 😀
