Săptămâna care a trecut mi-a prilejuit întâlnirea cu o fostă colegă de generală, cea mai ‘realizată’ persoană pe care o cunosc până la ora asta din trupa veche de colegi. A venit în State pe vremea liceului, s-a şcolit aici şi apoi s-a apucat de pasiunea vieţii ei: design vestimentar. Hai să spunem că la ora acesta stă extrem de lejer la capitolul financiar, are linia ei de haine care au nişte preţuri imposibile pentru noi, oamenii de rând, are hainele la vânzare pe 5th Avenue, magazine prin o groază de locaţii şi succes cu grămada.
Ne-am tot vorbit de câteva zile că, dacă tot vine prin NYC, să ne vedem şi noi la faţă. Ne-am întâlnit miercuri seara şi am stat la poveşti cu ea, mama ei şi o prietenă până aproape de miezul nopţii. Ne-am revăzut după aproape 20 de ani şi am avut destule să ne spunem. A fost o seară extraordinar de reuşită şi ne-am propus să repetăm figura. Experienţa ‘hollywoodiană’ a maturizat-o foarte mult, munceşte ca un sclav, dar este clar că succesul a venit pentru ea şi nu are decât să se bucure de ce a realizat şi încă realizează.
Ce m-a întristat însă era reacţia unor foşti colegi, deloc ‘plăcuţi’, la iniţiativa ei de a mai comunica. Mulţi români plecaţi de ani buni abia aşteaptă să audă despre ţară, să revadă foşti colegi sau rude. Este poate o reacţie normală a unor oameni ‘înstrăinaţi’, care, chiar dacă au succes şi o viaţă excelentă peste hotare, se bucură când pot să mai flexeze muşchiul limbii române.
Era foarte hotărâtă să ne vedem, deşi programul ei ‘isteric’ de muncă abia ne-a permis puţine ore de discuţii, când teoretic, la cât era de obosită, ar fi dormit şi în picioare. Dar a tras de ea pentru a fi o gazdă excelentă şi pentru a mai povesti şi cu altcineva decât mama ei şi o bună prietenă. A încercat să facă legături şi cu alţi colegi, dar a primit un umăr foarte rece, dacă-mi permiteţi să traduc aşa haiduceşte o expresie. Era foarte nedumerită de ce se întâmplă asta şi mai ales cu ce a greşit ea.
A greşit clar: are succes.
Mi se pare idiot să ai asemenea invidii, dar este clar că o femeie care se bucură de un succes absolut remarcabil (haine apreciate, rochii purtate pe covorul roşu de diverse vedete, o viaţă de lux etc.) nu este privită chiar cu ochi frumoşi de alţii care nu mai ştiu cum să planifice plata ratelor sau cum să tragă de salariu de la o lună la alta. Chiar dacă înţeleg ‘mecanismul’, nu înţeleg totuşi reacţia.
Prietena aceasta a mea a reuşit PE PIELEA EI. Nu mi-a luat mie şansele la o viaţă mai bună, nu s-a ridicat pe munca mea şi nici pe norocul meu. Da, eu muncesc ca o vită o lună pentru cât câştigă ea poate în 10 minute, dar meritul este al ei, aşa cum realizările mele (clar mai mici, dar poate mai mari faţă de alţii) sunt meritul meu şi al celor care mă sprijină.
De ce mi-ar fi mie ciudă că are viaţa pe care o are? Şi mai ales, de ce aş fi nepoliticoasă doar pentru că eu nu am putut mai mult?
Ştiu de prin toamnă de situaţia ei şi am fost încântată când am aflat cât de bine îi merge. Îmi place să discut cu oameni care AU REUŞIT, îmi place să ştiu că se poate şi că sunt şanse. Am observat în timp că oamenii care s-au realizat într-un domeniu pot fi un izvor de inspiraţie. Nu vorbesc aici despre chestii ilegale, vorbesc despre MUNCĂ şi o idee de noroc, deşi ştiţi cum se spune ‘cu cât munceşti mai mult, ai mai mult noroc’.
Am cunoscut în toţi anii aceştia oameni care ţin situri puternice, oameni care au firme serioase, iată chiar şi un designer vestimentar care a dat lovitura. Mi-au fost mereu o bună inspiraţie. În copilărie eram prietenă cu premianta clasei (eram şi vecine, iar fata era chiar super OK). Era un exemplu pentru mine, aşa că, deşi am fost un copil foarte cuminte, învăţam chiar şi de ‘obraz’, să nu o dezamăgesc.
Am avut o prietenă de familie cu 2 facultăţi (făcute foarte serios), o tipă super deşteaptă şi studioasă, ajunsă apoi profesor universitar. Vedeam că trebuie să înveţi pentru a deveni cineva şi mă inspirau reuşitele ei. Nu am fost niciodată la nivelul ei, dar nici nu cred că am făcut-o de râs.
Apoi am cunoscut o familie de ‘îmbogăţiţi’, cu o firmă de succes. Părinţii făcuseră ‘bişniţ’ la sârbi şi la unguri după 89, la fel ca mulţi alţi ‘vestici’. Dar, spre deosebire de majoritatea, în loc să spargă banii, şi-au făcut o firmă. Pe când am ajuns eu prin casa lor tatăl avea deja o firmă foarte bine înfiptă, bani grămadă, dar muncea în continuare de la 6 dimineaţa la 12 noaptea. Era un model de seriozitate, motiv pentru care firma mergea tot mai bine.
Pe când am ajuns mare forumistă, am dat de un puşti (pe vremea aia), care conducea şi făcea bani de pe asemenea situri. A fost primul meu exemplu real de om care trăieşte de pe munca asta, pe vremea pe când eu învăţam cum se instalează un phpBB. Am lucrat ca moderator pe două dintre forumurile lui şi am încercat să-i sorb fiecare cuvânt.
Cam la fel s-a întâmplat când un freelancer îmi spunea în 2009 ‘lasă ideea de a te angaja, stai ca freelancer’. Am primit multe sfaturi de la el şi exact SUCCESUL lui mă îmbărbăta că ‘se poate’. Iubi mi-a fost exemplu, familiile noastre, o groază de oameni pe care i-am cunoscut şi care s-au ‘înfipt’ într-un anumit domeniu.
Dacă ştii să asculţi, fiecare are o poveste şi fiecare este dispus să-ţi dea un sfat sau o idee.
Dar trebuie să scoţi sâmburele ăla blestemat al invidiei şi să încerci să înţelegi CE A FUNCŢIONAT pentru ei. Nu toţi oamenii au succes pentru că se prostituează sau intră pe pile, contrar ideilor generale ale românilor fără chef de iniţiativă. Este drept că de multe ori în cariera fiecăruia este un ‘break’, un moment definitoriu sau o clipă de noroc, dar fără MUNCĂ, poţi să faci ceva pe norocul ăla, dacă-mi permiteţi să fiu un pic scabroasă.
Există milioane de oameni care au pornit de foarte jos şi s-au realizat, la fel cum există milioane de ‘beizadele’ crescute în puf, dar care au rămas nişte rataţi. Un început bun în viaţă nu strică, dar nu este obligatoriu pentru a reuşi.
Mă bucur să povestesc cu această prietenă, aşa cum mă bucur să povestesc cu mulţi alţii care au ceva de spus în domeniul lor. Am observat că mă inspiră, chiar dacă suntem pe domenii diferite. Cunosc destui oameni care nu doresc să facă un pas măcar spre a reuşi, pentru că e mai uşor să te plângi că altul are noroc, că nu-ţi dă statul etc. Am cam obosit să mă ţin de gulerul lor, să le dau EU idei şi să fiu mereu ‘amuţită’ că nu ştiu cât e de greu. Sigur că nu ştiu, doar eu intru dimineaţa în baie şi, pe lângă tanga cei coloraţi găsesc câte o hârtie de 500 de euro. Că doar banii se produc automat pe la 2-3 noaptea, pe sfoara de rufe, sume duble de sărbători, că doar aşa e-n tenis.
Ceea ce au în comun majoritatea celor pe care-i ştiu ‘realizaţi’ este MUNCA. Cam toţi trag serios, sunt mereu deschişi la noi idei, depun mari eforturi spre mai bine, mai mult, mai mare. Nu am nivelul de trai al colegei mele şi nici a altor oameni de succes pe care-i ştiu, dar nu mă pot plânge. Am ajuns aici prin MULTĂ MUNCĂ şi trag constant să fie măcar pe atât de bine. Îmi bat capul să scot chestii noi, să fiu mai productivă, să găsesc noi clienţi etc. Cu toate plimbările astea ale noastre, lucrez în continuare 7 zile pe săptămână şi singurele zile în care nu stau de la 9-10 dimineaţa până la 12 noaptea cu nasul în calculator sunt zilele în care ne preumblăm prin oraş. Şi atunci (ca acum de pildă) seara tot încerc să mai strecor 3-4 ore măcar de muncă.
Eu deci, ca o ciudată ce sunt, nu invidiez oamenii care au succes. Le ascult poveştile şi încerc să mă las inspirată de efortul lor. Mă bucur să văd CĂ SE POATE, pentru că asta înseamnă că şi eu am o şansă de mai bine. Nu la nivelul la care unii au ajuns, dar mereu se poate ceva mai mult …