O chestie de economie pe care am ignorat-o mereu se referea la cum ‘spiralează’ nevoile fiecăruia, din momentul în care câştigă ceva mai mult. Acu’ vreo 13 ani, pe când semnam primul contract de muncă, 100 de dolari erau URIAŞI. Ştiu că mă uitam ca viţica la contract şi nu-mi venea să cred cât sunt de bogată. 20 de ani, fără ‘obligaţii’, trăind cu ai mei, ăştia erau un fel de bani de buzunar, doar că mai mulţi.
Ştiu că mi-a luat ceva ani până să opresc avalanţa de cheltuieli idoate, pentru că tot nu simţeam că ăştia sunt bani. Munceam o lună pentru ei, dar îi puteam cheltui lejer în 2 zile. Pe ce prostii? Destule, deşi nu am avut niciodată pasiunea pentru bijuterii, ‘electricale’ sau haine fiţoase. Prima trezire la realitate (când deja aveam alt salariu, dar şi alte nevoi) a fost la moartea bunicului, mereu stâlpul familiei financiar vorbind. Atunci m-am trezit aşa dur din visare. Eram deja ‘babă’ de 24 de ani, dar începeam să pun bani la bătaie pentru chestii mai serioase: maşină nouă de spălat, frigider de doamne-ajută, chestii care trebuie periodic înnoite în casă.
A urmat un leasing de maşină pe aprox. 300 de euro / lună, care a fost GREU de dus la capăt, pentru că, aşa cum e norocul, la 14 luni de la semnarea contractului, am rămas fără job. De la un salariu mic şi puţine ‘nevoi’, am ajuns la un rată mare şi un salariu destul de bun, dar deja puternic subţiat. Am mai avut o trezire serioasă la realitate în 2009, când m-am trezit fără niciun leu, cu salariul plătit pe următoarele 2 luni şi datorii. Odată cu intrarea serioasă în freelancing am început să preţuiesc altfel fiecare dolar, dar tot mai am ‘scăpări’ şi nevoi ciudate.
Este o constantă luptă între a tot dori chestii care de fapt nu-ţi sunt 100% necesare şi de a ţine contul ferecat, în ideea că şi mâine e o zi iar poimâine oricum nu avem pensie. Lucruri care nici nu-mi treceau prin minte acum 10 ani mi se par acum indispensabile. În 2002, când l-am întâlnit pe ‘soare’, am primit de la el unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le-am avut pe vremea aia: o cameră foto digitală. De un megapixel. Mi-era ciudat să accept că era teoretic a mea, iubi chiar dă din suflet, când dă, aşa că spuneam cui întreba că e ‘a noastră’. Anul trecut am simţit că mă ‘sufoc’ dacă nu iau un DSLR, deşi cu exact un an în urmă îi spuneam lui iubi că mare bou trebuie să fie ăla de cară 2 kile de aparat după el. Mda, sigur …
E incredibil de uşor să cazi în tot felul de ‘păcate’ doar pentru a demonstra ceva sau pentru că ‘poţi’. Azi am fost acuzată pe forumul de webmasteri că sunt sărăntoacă, dacă mi se pare că produsele Apple sunt ‘overpriced’ şi continui să spun că prefer orice altă variantă similară la preţ mai mic. Mai să ies la un Apple Store să iau o şandrama de-a lor. Noroc că încă nu au intrat banii în bancă şi mi-am buşit genunchiul stâng, deci nu-s chiar interesată de ieşiri 🙂
Hai să discutăm deci despre ‘nevoile’ astea pe care simţim dintr-o dată că le avem. Despre lucruri care nu ne interesau niciodată, dar care acum ni se par indispensabile fericirii. Despre cum putem evita să intrăm în blestemata aia de spirală: câştigi mai mult dar şi strici mai mulţi bani, încât la 200 de euo sau 2000 de euri pe lună eşti mereu neîmplinit şi nu-ţi ajung banii de pe-o zi pe alta …
