Sunt iar la program de pierdut câte o seară pe Netflix la seriale și, dacă tot sunt în urmă cu Private Practice, i-am dat bătaie puternic de vreo săptămână. Un episod mi-a dat ideea acestui articol și marea întrebare: cât adevăr este sănătos pentru copii și când e OK să-i mințim?
Situația din episod: două fătuțe de 8 ani, gemene, suferă de leucemie și sunt cam pe .. ultima sută de metri. Cu câteva luni înainte părinții au „rămas” din nou, pentru a folosi sângele din cordonul ombilical al respectivului bebeluș în speranța că le vor salva pe fete. Nu insistăm prea mult pe ideea de a folosi un nou copil pe post de „piese de rezervă”, până la urm puștiul (va fi băiat) într-un final va fi privit de părinți ca un COPIL al lor, nu doar o soluție de a salva cele 2 fetițe.
Se naște copilul, se recoltează prețiosul lichid, după care se ajunge la trista concluzie că nu este de ajuns pentru amândouă fetițele, doar una va fi deci salvată.
Pe care s-o alegi? Pentru un părinte este clar imposibil să facă o alegere (bun, tatăl spune imediat numele fetei care consideră el că trebuie salvată), din „fericire” natura face alegerea pentru ei: una dintre fetițe nu mai este eligibilă din cauza unei „căderi” imunitare, deci niciun doctor nu ar alege un asemenea pacient, când există unul cu șanse reale de a avea un tratament de succes.
Deci să zicem că nu se mai pune problema de ales, este clar care dintre cele două fetițe va muri și care va trăi. Și acum intervine pasiunea părinților pentru adevărul absolut: se duc și anunță fetele că una dintre ele nu va primi tratamentul, chestie care, normal, o face pe cea „salvată” să spună că nu dorește tratamentul și probabil să se simtă vinovată toată viața de moartea surorii ei.
Cum era poate mai frumos să se procedeze? Luai ambele fete, una primea tratamentul corect, cealaltă un placebo, fără să știe. Apoi lăsai „natura” să-și facă treaba, pentru că este clar că una dintre ele oricum nu mai are absolut nicio șansă. Fata care supraviețuia știa doar că sora ei nu s-a mai făcut bine, nu stătea să cugete o viață întreagă că poate ar fi fost o șansă pentru sora ei, că ea este de vină etc.
Cred sincer că e bine să nu-ți înveți copilul cu minciuni și să-l educi să spună adevărul. Nimeni nu-și dorește un copil în care să nu poți avea încredere, de câte baliverne scoate pe gură. Dar sunt și chestii pe care e bine să nu le știe. Sau lucruri serioase ce pot fi prezentate simplificat, pentru mintea lor. În chestia asta am o mare admirație pentru prietenii noștri, care nu au îmbrobodit niciodată copilul cu povești despre barză și alte orătănii care „aduc” copii. Puștoaica știe că femeile au în burtă copil și că acesta iese de acolo. Bun, nu știe varianta „clasică”, știe că e o operație, dar tot este un pas înainte. Bun, probabil nu ar fi chiar comic dacă ar vedea o femeie mai „bine” așa cum sunt destule aici in State și s-o întrebe dacă are bebe, dar cred că fiecare am făcut oricum prostia asta măcar o dată.
O mică problemă de înțelegere a fost când a murit câinele lor, un boxer mare și frumos. Sau boxeriță, dacă doriți să insistăm asupra „genului”. Bunica ei a încercat să-i explice cum e cu treaba asta, dar ideea de rai s-a cam pierdut în mintea copilului, așa că, imediat ce ne-a văzut anul următor, a mică ne-a explicat cu cea mai serioasă mutriță „știi, Cara a murit. Acum plutește în aer”. Pentru cine știe cât de „țepeni” sunt câinii ăștia, vă imaginați că aproape ne-a pufnit râsul imaginându-ne ditai câinele plutind în aer.
Nu știu sigur dacă, atunci când vom avea puradel, vom insista pe Moș Crăciun și restul menajeriei. Eu nu am crezut niciodată în chestiile astea și nu mi-a stricat vreo sărbătoare faptul că nu așteptam Iepurașul, Moșul etc. Știam că ai mei sunt cei care iau cadourile, în rest înțelegerea era ca de obicei „ești cuminte, primești cadouri, nu ești cuminte, nu primești”. Și erau mai eficiente tocmelile, că știam cu cine am de lucru 😀
Azi, dacă tot am scos de la naftalină votul de duminică, vă propun să algem fiecare o variantă mai bună pentru fiecare. Când ne mințim copiii? Spunem doar adevărul?
[poll id=”34″]
Cred că greşeşti, Moş Crăciun ţine de farmecul copilăriei, este o legendă şi nu o minciună. Mi-ar plăcea să te văd explicând copilului tău că tot ce se petrece de Crăciun este o minciună şi el e bine să ştie adevărul: Moş Crăciun nu există.
Este alegerea ta cum vei alunga legendele copilăriei din viaţa copilului tău doar pentru a-l educa în spiritul adevărului absolut.
Îmi permit o mică exagerare pentru care-mi cer scuze anticipat: un copil nu e un site pe care să-l modifici cum doreşti tu.
Marieta, apreciez candoarea si ideile. Din putina religie pe care o stiu si care ma intereseaza, stiam ca sarbatorile astea inseamna mai mult decat Mos Craciun si Iepuras. La mine in familie s-a discutat mai mult decat doar ca vine mosul pe horn (de parca avem asa ceva in apartamentul nostru) si ca parcurge catraliarde de kilometri intr-o noapte, idei pe care le pui sub nasul unui copil suficient de destept incat sa aiba cat de cat o idee ca-s macar exagerari, daca nu minciuni 🙂
Sunt de aceeasi parere cu Marieta! Sunt unele chestii cu care este bine sa-l minti! Sunt unele chestii care nu trebuiesc spuse!
Am votat Dojo…dar crede-ma ca nu-mi inchipui ce suflet tre sa ai sa faci o aleere ca cea descrisa de tine mai sus..Doamne fereste!
Mintim copiii cand credem ca e in interesul lor si cand sunt suficient de mici ca sa ne creada, pentru ca daca ne prind cu minciuna ne taxeaza dur.
Mos Craciun, iepurasul de paste si tot alaiul mi se par niste mistocareli la adresa unui copil care inca nu intelege ce si cum. Cam asa m-am simtit eu cand eram mica; am crezut ca faceau misto de mine ca sa vada cat poate sa tina vrajeala, ca un ins gras aduce cadouri intregii populatii de copii de pe glob intr-o singura noapte. Pana la urma Craciunul nici macar nu este despre mos craciun, ci este o sarbatoare religioasa la care s-a alipit si un mit un pic mai … comercial, exact asa cum s-a alipit iepurasul la Paste. Sincera sa fiu, as fi fost foarte bucuroasa sa stiu de la cine sunt cadourile pe care le primeam, ce e de la mama, ce e de la tata, ce e de la bunica etc. Ar fi fost niste cadouri mult mai “de suflet”.
am citit in toamna o carte “oscar si tanti roz”. o situatie extrem de asemanatoare si un sfarsit la fel de tragic de asemanator. copilul (o varsta apropiata-9 ani) suferea pentru ca cei din jurul lui nu aveau curajul sa-i spuna adevarul pe care il intuise.
imi doresc sa-i pot spune copilului meu (inca nu-l am) adevarul, dar asta nu inseamna ca as renunta sa-i vorbesc despre magie (mos craciun, iepuras, zane si spiridusi), sau as considera asta o minciuna. nu stiu de ce, dar in capul meu nu se exclud reciproc.
Eu una știu că am iubit ”legenda ” lui Moș Crăciun și nu am renunțat la ea niciodată. Avem nevoie și de puțină magie în viața noastră, de moșul cu renii, de zâne, de balauri, de animale care vorbesc ca oamenii, de prințese și feți-frumoși. De ce să le răpim copiilor asta ? Și apoi, ce să le stârnească fantezia la vârstele mici, desenele animate cu roboți și fel de fel de eroi care vorbesc toți ca niște retardați ?!
Fereasca Dumnezeu sa fiu vreodata nevoit sa fac o asemenea alegere. Cei care au deja copii, stiu ce vorbesc.
Mint in general doar daca vreau sa sustin moral pe cineva, pentru a-i da totusi o speranta. Sunt momente in care, intr-adevar, e imposibil sa minti pe cineva.
asta cu Mos Craciun nici eu nu sunt de acord..e vrajeala cu Mos Craciun,Mos Nicolae si mai te miri ce…toate sunt niste inventii,asa zise legende ale unor oameni.. cum mai este inventata Legea Duminicala( de Constantin)tot un om )nepasandu-ne cuvantul Lui Dumnezeu.