Într-o zi de vară, un pianist …

Suntem de vreo 4 luni acasă în România. Ne-a trecut dorul de ai noștri, am reintrat în viața de zi cu zi. De familia de peste ocean (chiar în consider pe prietenii noștri familie și știu că și noi am fost pentru ei la fel) ne despart mii de kilometri și 7 ore „pe ceas”. Vorbim pe skype, o vedem pe fetița lor și ne este tuturor dor să fim împreună. Nu contenește să mă fascineze modul în care, adulți fiind (eu și ei), ne putem lega sufletește de niște foști străini. Oameni de zahăr, care ne-au făcut fiecare zi în New York frumoasă și plină de bucurii.

Probabil tocmai de asta doare atât de mult distanța asta. Suntem oameni cu două familii, mereu rupți de cineva drag. O poziție destul de ingrată și totuși atât de fericită.

Mi-a plăcut enorm orașul (foarte probabil și pentru că am fost atât de frumos primiți în casa lor) și îmi face plăcere să revăd poze de pe atunci, pentru că-mi readuc în minte niște locuri pe care le ador și niște oameni pentru care voi avea mereu loc în suflet.

Și, dacă tot e iarnă acum, hai să facem o aroganță și să ne amintim de vară …

Undeva prin iulie (OK, 21 mai exact, dacă tot ține minte aparatul datele), am plecat spre Manhattan cu D. și cu fetița lor. Doreau să ajungă la o piesă de teatru pentru copii, așa că ne-am „cuplat” pentru o plimbare. Cum nu simțeam nevoia să vizionez din astea, a rămas să revin în aprox. 2 ore, să le iau de acolo și să mai vedem pe unde ne plimbăm.

Zis și făcut, lăsat doamnele și domnișoarele în locul stabilit și luat zona la picior.

Trebuie spus că de multe ori am dat ca prostul de câte o atracție turistică, pentru că în primii 2 ani cel puțin nu am avut nicio atracție să caut locurile interesante. Am coborât unde s-a brodit din metrou și am luat la pas zona în cauză. Așa am ajuns cu iubi pe Wall Street în 2010, așa am dat de Chrysler Building sau Empire State Building, așa ne-am trezit la colțul din S-V al Central Park sau la Rockefeller Center.

În acea zi aveam să ajung la Washington Square, pe care nu știu cum am reușit să-l pierd din vedere 2 ani la rând. Ușor de recunoscut după Arcul său, Washington Square Park „începe” 5th Avenue. De acolo o iei în sus până te plictisești.

Înainte de a ajunge acolo, am găsit un restaurant cu numele meu. Din păcate nu-l dețin 🙂

Am oprit câteva minute la un stand cu cărți și aproape că luam o carte a lui Eric Clapton, doar că nu aveam cash, iar vânzătorul ambulant nu avea POS. Nasol moment ..

Mi-am luat coada între picioare și am pășit spre parcul ce se vedea deja destul de bine în față.

Plin de lume, cald de să căpiezi. Deh, adevărata lună iulie în New York. Suta de grade Fahrenheit atinsă lejer încă de la 11 dimineața. Ceea ce mă atrăgea în parc, pe lângă ideea de relaxare și frumusețea lui, era o muzică divină. Din aia pe care o produce un om după multe mii de ore de studiu și muncă. Omul era el …

Nu e anormal acolo să ai în parc diverși muzicieni (și deloc răi). Îi vezi cântând la vioară, harpă, chiar și la pian, după cum se vede. Am oprit câteva minute și am ascultat.

Sunt absolut fascinată de pian și cred că este de departe instrumentul meu favorit. Partea proastă este că am zero „aplicăciune” pentru așa ceva, deci sunt doar la faza de mută adorație. Domnul în cauză cânta divin.

Fiecare în treaba lui .. omul cânta, audiența savura, alții pozau sau se plimbau, mai puneau un ban în ghiozdanul lui. Când ai parte de asemenea oameni talentați, chiar nu te deranjează să dai 1-2 dolari.

Am tras încă o înjurătură în gând că plecasem ca Vodă fără cash, așa că pianistul a primit din partea mea doar aplauze. Și uite acum, o mențiune pe un blog obscur din capătul celălalt al lumii.

Cu muzica încă în urechi și-n suflet, mi-am plimbat pașii prin parc.

Dacă erați curioși ce-i cu statuia din poza anterioară, iată că avem și un „closeup”.

Arcul de triumf (sau cum i-o spune) și arteziana centrală din parc, cu o apă atât de împuțită, de-ți pica părul din nas. Cei mai rezistenți (sau cu nările înfundate) stăteau aproape de el, eu am avut grijă să plec rapid din zonă.

Arcul ceva mai aproape și Empire State Building undeva în spate. Este clar că strada ce se deschide e 5th Avenue.

Alți doi turiști și galbenul taxiurilor ce domină circulația acolo. La cât e de scumpă parcarea (și 60 de dolari pe oră), cred și eu că nu-ți prea vine să te preumbli cu mașina.

Arcul mai de aproape …

Și o poză „generică”. Se apropia finalul piesei de teatru, așa că mi-am luat picioarele la spinare, să nu aștepte fetele după mine ..

În colțul lui de parc pianistul fermeca niște suflete.