Pe când eram încă puştoaică în liceu şi îmi juram în barbă că voi creşte şi voi munci să am şi eu un ban, ai mei îmi spuneau să îmi trăiesc tinereţea cât pot pentru că “lasă, mamă, că ai o viaţă întreagă să tot munceşti”.
Munca este prin definiţie ceva ce faci şi nu neapărat cu drag. Ai un program, ai nişte rezultate de obţinut, un şef (care mereu are ceva cu tine, cel puţin aşa am aflat de la aţii), un salariu niciodată mulţumitor .. e datoria ta către societate şi, ca orice datorie, e naşpa.
Am terminat liceul şi m-am aruncat la muncă, deşi clar că nu este un job “greu”. Cel puţin nu după definiţia: “program de 8-10 ore, stat în frig / picioare / căldură / stres că omori pe careva etc. Intrasem la radio şi munceam acolo. Pentru cei care şi-au băgat nasul prin media, începutul în domeniul ăsta NU este deloc triumfal. Munceam fără plată (eram într-un fel de probă din asta), făceam turele colegilor (era vară, aveau oamenii concedii), nu aveam nicio experienţă anterioară aşa că învăţam pas cu pas, cu multe prostii făcute şi panică. PANICĂ!
Ani de zile am avut acelaşi coşmar: că se opreşte emisia (nu e de bine, că nu ai voie să ai “blank” pe emisie), că nu funcţionează microfonul meu sau al ştiristului, că nu se aude muzica, am întârziat cu ştirile sau chiar cu emisiunea etc. Nu am fost NICIODATĂ pedepsită pentru vreo prostie de genul ăsta, dar după 10 ani în domeniu, încă mai am coşmarul ăla.
După cum spuneam, începutul este greu. Nu ştii ce să spui, aşa că îţi pregăteşti pe o hârtie poveştile şi le citeşti. În momentul în care “ridici” însă microfonul, pentru că eşti terifiat de ideea ca un oraş întreg aude ce cretinisme aberezi, clar, o comiţi. Şi zboară porumbelul.
Unii au nevoie de mai mult timp să scape de tracul acesta. Mi mi-a luat 6 luni, alţii sunt mai rapizi, alţii nu scapă niciodată şi renunţă la job. După ce priveşti microfonul cu relaxare şi ştii că poţi în secunda asta să zici ceva chiar şi fără prea multe căutări de idei, atunci ESTE UŞOR.
Programul respectiv înseamnă 3-4 ore pe zi, timp în care eşti la uzină. Munca, foarte clar, este frumoasă. Colegii sunt glumeţi şi relaxaţi (nu avem motive să fim stresaţi prea tare), mai sunt şi momente de stres (când trebuie să porneşti ştirile şi nu funcţionează ceva, când pica alimentarea de curent şi pe UPS ai numai 2-3 “scule” şi trebuie să ţii ştirile cu omul care le citeşte cu tine în cabină şi nu ai toate sursele de mixaj etc.), dar în general este o muncă pe care nu o simţi ca atare.
Pe vremuri iubi făcea mişto de mine şi de jobul ăsta, că am program de gravide şi că asta nu e muncă. Iubi e inginer constructor şi ştie clar ce înseamnă munca aia serioasă, frigul sau canicula pe teren, un deadline super strâns pentru care ai zeci de mii de euro penalităţi la depăşire şi un edificiu pentru care răspunzi legal 70 de ani de acum înainte. Salariul în domeniu este foarte bun, munca este însă “adevărată”.
Singurul moment în care am simţit un job “real” a fost lucrând la firma unei colege de facultate. O firmă de advertising, la care eu eram web designer şi omul bun la toate cele de IT). Munca în sine nu era ucigătoare, că aia făceam şi acasă ca proasta. Aveam deja 7 situri pe care lucram ca o damnata zi şi noapte, acum mai luam şi un salariu, făcând ce îmi plăcea. Aspectul care mă făcea să simt că totuşi muncesc, era programul. Aveam tură normală (8-16) şi mă termina trezitul la ora 7.
Toată viaţa am avut probleme cu trezitul ăsta şi speram să ajung o dată să scap de chestia asta. Programul de trezit era însă real. Cele 2 joburi (păstrasem locul la “uzină” şi cel de web ceva la ea) aduceau un venit deja bunişor şi aveam şi eu senzaţia că sunt om al muncii, că doar mă duceam la lucru la ore de funcţionar public.
Peste ceva timp ne-am despărţit drumurile, ea a născut şi firma nu era prioritară (erau bani în casă de la firma soţului, deci nu mai era necesar să muncească şi ea) şi eu am rămas numai cu munca de media. Siturile au crescut ca număr şi am decis să trec la formele legale de constituire de firmă. Că nu ştii niciodată ce ai de făcut şi e bine să fii în legalitate.
A mai trecut ceva timp. Am în continuare programul de gravidă de care râdea iubi acum câţiva ani şi câştig cât el sau mai mult (depinde de lună). Mă trezesc pe la 10 (azi m-am trezit la 12, că eram prea obosită), lucrez pe siturile mele sau ale altora, îmi plimb câinii, poate am o întâlnire cu vreun client, merg apoi la studio şi revin seara acasă. Stau pe net până la 2 noaptea şi o iau de la început ziua următoare.
Faptul că primesc un salariu, bani pentru design sau publicitate susţine ideea că totuşi muncesc ceva, că nu îţi dă nimeni bani pe nimic. Cu toate acestea majoritatea românilor încă merg pe ideea că numai un job la bandă sau cu stres uriaş merită titulatura de muncă.
Sunt bloggeri (la noi şi pe internaţional) care câştigă bine de pe munca lor. Şi uneori le este ruşine să spună ca sunt bloggeri, pentru că reacţia altora este deja previzibilă. Cunosc un puşti (nu mai este demult puşti, dar tot e mai tânăr puţin decât mine) care în viaţa lui nu a muncit la “patron” sau într-un job normal. Este cel care a înfiinţat phpBBhacks.com (si alte forumuri, pe când era chiar un adolescent) şi a făcut bani de pe proiectele sale pe când încă se şcolariza. Acum a scris o carte despre forum management şi umblă în turneu să o vândă. Şi se vinde bine.
Programul lui zilnic înseamnă tot ceva de genul: “trezit când mi se arată, citit emails, făcut nişte chestii administrative, scris un articol, poate un press-conference, dupa-amiază un meci de baschet, seara o ieşire cu prietenii etc.”
Sunt oameni care lucrează în media şi au salariu cât valoarea Corsicii mele (sau chiar mai multe) pe lună. Sunt “vedetele” pe care le cunoaştem şi le adulăm sau hulim după caz. Fac o reclamă la pastă de dinţi şi câştigă încă o maşină. Culmea este că, deşi pentru noi un photo shoot de pildă nu este muncă, lor le vin bani de acolo, deci este muncă totuşi.
Şi lista poate continua.
Nu am înţeles deci ce face o muncă să fie “adevărată” şi respectată de societate şi sunt curioasă voi ce părere aveţi despre acest subiect. Trebuie să ai un program de lucru ucigător? Să ai parte de stres zilnic? Să câştigi enorm? Poţi vorbi despre muncă şi dacă jobul în sine ţie personal îţi face plăcere şi eşti plătit pentru ceva ce realizezi fără prea mult efort? Poţi considera că munceşti dacă eşti un muzician de succes sau Brad Pitt?
Ce face oare cu adevărat un “job serios”?
Dacă nu dau la cazma, pot spune totuşi că muncesc?
