Au americanii o chestie cu “politically correct” şi de multe ori mi se pare uşor exagerat. Adică nu ai voie să spui despre un american de culoare de pildă că este black, deşi chiar el foloseşte cuvântul poate de multe ori. Da, uneori par exageraţi, dar cred sincer că folosind “cuvinte potrivite” avem şansa de a fi mai rar penibili.
Acum câteva luni, eram la “uzină” şi vorbeam (ca de obicei în gura mare) cu nişte colegi despre nu ştiu de vecină bătrână. Prin colţul încăperii curăţa geamurile un domn pensionar care se ocupa în perioada respectivă de igienizarea locaşului de cultură. Are vreo 70 de ani, dar încă muneşte pentru că sunt utili nişte bani în plus, în condiţiile în care soţia este aproape paralizată, medicamentele sunt scumpe şi clar pensia nu este uriaşă. Este genul de om care munceşte din adolescenţă şi este în continuare obişnuit să nu lenevească.
Ajung la faza povestirii la care troznesc ceva de genul “baba de la trei .. face şi drege”. Privirea îmi cade imediat pe omul de lângă noi, care tocmai punea o pungă nouă în coşul de gunoi. Nu a spus nimic, poate nici nu era atent la ce discutam, dar mi-am dat seama că un cuvânt care pentru mine nu înseamnă nimic, pentru un om în etate este un cuvânt dureros.
Nimeni nu este vinovat că îmbătrâneşte, eu simt că am pierdut mult din energie, prospeţime etc. deşi am doar 30 de ani. “Moşul” nostru este mai harnic decât mulţi indivizi de 50 de ani de pildă, mai are câte o durere de spate, probleme cu vederea, ca tot omul în vârstă, dar cuvântul de “moş” sau “babă” nu are cum să pice bine.
M-a supărat scăparea mea şi încerc să am mai multă grijă când vorbesc. Pentru noi poate este “cool” să folosim cuvinte ca “grăsană” sau “balenă” pentru a descrie o femeie care are nişte kilograme (sau ceva mai multe) în plus, “baborniţă” sau “moşulică” pentru un om în etate, chiar şi “poponar” pentru un bărbat gay sau “maimuţă neagră” după cum era în 2006 gratulat Cabral într-un blog celebru.
Oamenii în cauză însă nu au cum să fie amuzaţi. Problemele de greutate sunt pentru unii sursă de complexe o viaţă întreagă, faptul că sunt prea înalţi sau în cărucior deja îi aduc de la un disconfort psihic până la o viaţă pur şi simplu insuportabilă. Îl citesc cu drag pe Ionuţ de pe Visez să merg din nou şi simt că mă înneacă plânsul numai când mă gândesc cum trebuie să se simtă un om în asemenea ipostază. Cât este de greu să lupţi în fiecare zi cu trupul tău care iată că nu poate face acum ce ar trebui să ştie de la câteva luni de viaţă, câte probleme întâmpină zi de zi şi cât de dureros este când eşti privit ca un “handicapat” de oameni care au luat acest cuvânt şi l-au transformat într-un peiorativ de cea mai joasă speţă.
Societatea încă nu ştie să accepte un om ALTFEL sau pur şi simplu un om care îmbătrâneşte.
La Cavtat, unde ne-am făcut concediul, am întâlnit o tipă de vreo 60 de ani din America şi prietena ei din Polonia. Tot undeva pe la 50 şi ceva de ani, absolut simpatice şi pline de chef de povestit. Normal că am profitat de ocazie pentru a mai face nişte exerciţii de engleză, dar nu despre realizările mele lingvistice doresc să vă povestesc … prietena asta din Polonia suferă de Psoriazis.
În cazul ei leziunile în cauză erau vizibile de la câţiva metri .. avea pe braţe, pe picioare .. Ştiam ceva despre boala în cauză de acum 2 ani, de când una dintre “fetele” mele de pe womenonlyforums.com ne-a prezentat blogul ei.
Oricum ai lua-o însă este vorba de ceva vizibil şi te-ai aştepta ca toată plaja să se “holbeze” la “creatura” ciudată. Ei bine NIMENI nu s-a uitat lung la ea, aşa cum ştim că am face noi. Nu s-au dat la o parte scârbiţi (nu e contagios oricum), nici măcar nu au rânjit amuzaţi de ce glume “deştepte” ar putea face pe tema asta.
M-a troznit atunci tragismul vieţii ei. Nu neapărat al bolii, care oricum este nedreaptă şi care niciodată nu îţi va permite o viaţă “normală”, ci veşnicul contact cu o societate care poate fi mai mult sau mai puţin civilizată şi care te taxează rapid pentru că nu ai un trup de Afrodita, că nu ai un picior sau eşti de altă rasă.
Sunt oameni care trăiesc în fiecare zi cu spaima că poate boala îi va răpune, cu problele datorate de lipsa posibilităţii de a mişca independent, de a-şi folosi o mână sau de a vedea soarele. Au de luat un pumn de medicamente pe zi, trebuie însoţiţi până şi unde ar dori puţină intimitate, plâng în fiecare zi în care observă o nouă leziune pe trup sau faptul că totuşi nu au reuşit să scape de acele kilograme în plus.
În evul mediu se mergea pe ideea că boala este “meritată” sau că oamenii urâţi sunt diavolul însuşi. Nu mai suntem în evul mediu, cel puţin aşa se presupune. Hai să încetăm să etichetăm cu lejeritate, pentru că de multe ori cuvintele astea ale noastre dor. “Negrul” Cabral de pildă este un barbat frumos şi faptul că nu este alb ca mine de pildă este irelevant. Dacă ajung eu într-o ţară în care albii sunt minoritari, nu ştiu cum mi-ar pica să fiu făcută în toate felurile, doar pentru că aşa “am ieşit”.
Sunt multe aspecte asupra cărora nu avem niciun control. Dacă am putea, am fi cu toţii perfecţi, dar este imposibil. Hai să încercăm un exerciţiu de introspecţie şi să căutăm care sunt lucrurile care nu ne plac la noi. Care sunt “defectele” noastre mai mult sau mai puţin vizibile şi “butoanele” pe care nu am dori nimeni să le “apese”. Un cuvânt spus inconştient provoacă durere celui pe care îl atacăm, mai ales că nu este vina lui. Cum să râzi de Ionuţ de pildă, care face eforturi disperate pentru a sta din nou în picioare şi a face încă un pas. Şi totuşi sunt destui idioţi cărora le face plăcere să râdă de o asemenea dramă. Pentru care un om de culoare este doar o “maimuţă”, iar un supraponderal este “hipopotam”.
Toţi aceşti indivizi primesc validare din partea altora de teapa lor de câte ori se dovedesc “deştepţi” în a găsi încă o combinaţie verbală pentru a lovi într-un om care suferă.
M-am simţit îngrozitor când am vorbit despre o “babă” în faţa unui om bătrân faţă de care nu am decât respect. M-am înroşit de ruşine, dându-mi seama că un cuvânt poate readuce în mintea lui faptul că este pensionar, că soţia lui (încă o babă după vorbele mele dulci) este la pat (clar din cauza bătrâneţii), că el însuşi are probleme de vedere, de tensiune, că suferă de reumatism şi alte “cadouri” pe care cu toţii le primim odată cu înaintarea în vârstă.
Americanii au o “apăsare” cu această “corectitudine politică”. Sunt convinsă că nu doar de chestii sufleteşti le pasă în momentul în care impun aceste cuvinte mai “blânde” mai ales că la ei procesele sunt o modă. Dar te obligă să găseşti un alt mod de a prezenta situaţia unui om care nu este “obişnuit”. Că are altă rasă ori un picior lipsă, încerci să nu jigneşti prin adresarea ta.
Nu folosesc cuvântul “handicapat” pentru că mi-e scârbă de cât de mult l-au “înjosit” unii. Şi încerc să nu mă holbez la un om cu Psoriazis de pildă sau cu orice societatea ar cataloga rapid ca “deviant”. Mă uit de multe ori la aceşti oameni şi îmi dau seama că, oricât de grea este viaţa mea la un moment dat, a lor este şi mai complicată de alţi indivizi care îi sufocă de-a dreptul cu “umanitatea” lor. Că au de luptat cu particularitatea lor (poate chiar boală) şi cu imaginea pe care societatea şi-o creeaza în ceea ce-i priveşte.
Îmi place să încerc să fiu pe cât politically correct pot. Şi să văd omul din fiecare.
Intoleranţa este cel mai mare handicap.
