Unii au noroc și pe lumea cealaltă

Ne-am nimerit în Cavtat în 2008, pentru că Mircea căuta cazare pe lângă Dubrovnik și așa s-a brodit, să ajungem aici. Încă de la primii pași prin satul pescăresc cu acest nume am rămas cu gura căscată de cât poate să fie de frumos. O localitate minusculă, aruncată pe malul stâncos al Adriaticii, populată de turiști de prin toate colțurile lumii.

Spre deosebire de Budva sau alte locații mai „trendy”, Cavtat este ca un sanatoriu sau o secție de geriatrie. Liniștit, cochet, incredibil de curat. Un loc ideal pentru turiștii bătrâni (că tot e plin de ei) și din ăștia de vârsta noastră, interesați de niscaiva liniște.

Una dintre plimbările noastre prin sat ne-a dus într-un loc absolut magic, un cimitir plasat strategic pe vârf de deal, privind spre mare și Dubrovnik, străjuit de un mausoleu absolut superb. Astăzi am făcut încă o incursiune acolo, pentru că pozele mele de acum 2 zile s-au dus pe copcă (le-am supra-expus de le-a luat naiba, pentru că mă păcălea ecranul prost setat).

Dar să punem poze, zic.

Cum am coborât de la apartament, ne-am aventurat spre centrul satului. Dacă vă plac detaliile, cimitirul este exact pe dealul acesta din față.

Am pozat un yacht de oameni săraci și ne-am aventurat pe deal.

Printre ramurile de pin se vede satul cu toate clădirile lui cochete și parcă trase la indigo. Toate au acoperiș „normal” și fațade de piatră. Dacă nu e de piatră, fațata e zugrăvită într-o nuanță care să nu iasă în evidență față de restul. Deci nu vei găsi case verzi, galbene sau în alte culori isterice.

Și acum ajungem la cimitir. Cavouri elegante, mai vechi sau mai noi, flori și un peisaj de basm.

O cruce care mi-a plăcut în mod deosebit și celebrul mausoleu al familiei Racic. Mausoleul a fost ridicat în 1921 și nu are în el nicio bucată de lemn, doar piatră și bronz.

Am mai contemplat priveliștea și ne-am gândit ce norocoși sunt unii chiar și după ce au trecut pe cealaltă lume, apoi am coborât spre mare.