Ce ți-e cu clădirile astea istorice …

Cam pe la mijlocul șederi noastre de anul acesta în Dubrovnik, ne-am planificat să mergem cu mașina (astfel nu mai așteptam după bus), deși era clar că loc de parcare .. ioc. Așa că am lăsat-o undeva pe strada ce duce spre Split și am coborât multe trepte (le-am numărat la venire, undeva spre 500. 492 mai exact).

După ce ne-am preumblat pe Stradun și pe alte străduțe din Cetate, am decis să căutăm și alte locuri pe care nu le-am văzut deja de câteva ori (era a patra vacanță a noastră în zonă, am cam văzut destule). Așa că Mircea a luat-o pe lângă niște ziduri și ne-am trezit pe dealul Fortului Lovrijenac (cel care se vede în dreapta Cetății) – pregătesc cu el un articol separat că am niște poze …

Acesta e Fortul, sigur vă este cunoscut.

Pentru că eram deja obosiți (io cu genunchiul meu senzațional chiar nu eram bună de maratoane) și că deja aveam la activ prea multe trepte, ne-am așezat pe o bancă, la 3 metri de ditai hăul, și am mai făcut poze, plus ne-am felicitat pentru ideea genială de a veni și aici. Majoritatea turiștilor (și noi până atunci), rămân doar în Cetate, când sunt atâtea locuri frumoase în zonă, iar priveliștea de pe dealul fortului era absolut magnifică.

După ce m-am descălțat ca tot omul și mi-am pus aparatul lângă mine, pe bancă, observ lângă noi o față zâmbitoare. O asiatică de vreo 50 de ani probabil (deși, la cât de tinere arată, putea avea lejer 100 de ani). S-a apropiat timid, dorind să stea mai departe de râpa ce se căsca aproape. I-am zâmbit și eu, apoi ne-am apucat de povestit.

Pentru că era îngrozită de ideea de a cădea de acolo (a naibii și acrofobia asta), am ghidat-o amical spre un copac, ce-i oferea și suportul moral necesar, pentru a putea totuși să facă o poză Cetății. Apoi i-am făcut eu câteva poze, cu răbdare, că așa-mi tratez mereu chiar și clienții ăștia de ocazie (faptul că am agățat de gât ditai aparatul îi păcălește pe unii că m-aș pricepe :D).

Cum mai avea de stat cam o oră, până să plece spre aeroport, și pentru că eram destul de volubilă, a mai stat cu noi la povești. Așa am aflat că s-a născut în China, dar că în urmă cu o jumătate de secol s-a mutat în Canada. Era prima dată prin Dubrovnik, stătuse doar 3 zile (de probă), dar avea să se întoarcă. La fel ca în cazul multor alți turiști care au venit acolo o dată, orașul fascinează atât de mult, încât oamenii doresc să revină.

Cum are pe cineva și în NYC (nu-mi mai amintesc, sincer ce grad de rudenie este între ele), noua noastră prietenă s-a fâțâit destul și prin State, pe lângă că a luat Canada la vizitat. Și, la fel ca și noi, s-a amuzat cumplit, când a tot văzut chestiile „istorice” ale americanilor.

Acum să fim înțeleși, mai sunt și chestii de o sută de ani pe acolo (chiar de câteva sute), dar, când faci comparație cu sutele și miile de ani pe care le au multe locații din Europa sau Asia (că tot era amica asta a noastră venită din țara lu’ Marele Zid Chinezesc), e clar că vezi istoria altfel. Chiar ea spunea amuzată că a pufnit-o râsul când nu știu ce ghid le arăta o clădire „historical” din 1900. Mda, pentru o chinezoaică, 1900 e ceva de genul „ieri”, la fel și pentru noi, românii, care avem în țară atracții turistice cu niște vârste care i-ar ameți pe americani.

Partea proastă în ceea ce privește minunata noastră țară este că ne băgăm picioarele în atracțiile noastre. Multe sunt total ne-promovate sau prost puse în valoare. Ai parte de servicii proaste, de lipsă cruntă de informare, de eterna grijă a „muzeografilor” de a te coji de bani, dacă dă dracu să ai la gât un aparat mai mare (taxa aia foto pe care numai mințile lor proaste o puteau inventa), de drumuri proaste etc. Bine că avem zone cu istorie de mii de ani, iar proștii ăștia de americani (după cum îi vede românul de rând), fac miliarde de dolari pe niște chestii care la noi nici epitetul de istoric nu l-ar primi. Am în oraș cred clădiri „normale” mai vechi decât multe locații „istorice” de la ei.

Spre deosebire de noi, care suntem prea șmecheri să facem bani din ce avem, ei știu să facă o afacere și o atracție din orice rahat. Bine promovate, bine puse la punct, prezentate frumos, cu gift-shop la ieșire, făcute să te simți tu important că ai călcat pe acolo, zonele lor turistice atrag milioane de turiști și sunt „cool” de vizitat. Mergi în orice oraș și găsești ceva „istoric”, chiar dacă asta înseamnă sub 100 de ani vechime. Dar atât de frumos promovat și pus la punct, încât „trebuie” să mergi acolo.

Cel mai bun exemplu despre cum se pot face bani din orice .. au fost de fapt două: Cyclorama din Atlanta (deși sudiștii și-au luat-o-n freză de fapt în bătăliile de atunci, nu-i oprește nimic să facă bani din muzeu) și Stone Mountain, o piatră mai mare, exploatată turistic la marea artă).

Cu asta era de acord și noua noastră cunoștință de peste ocean: chiar dacă nu au istoria pe care o au continentele noastre de baștină, știu să facă din rahat bici și să promoveze ce au cât mai bine.

Mă gândesc cu optimism cum ar fi de vizitată România, dacă am face mai mult decât doar să frecăm mitul ăla cretin cu Dracula. Dacă ne-am promova vestigiile dacice, dacă ne-am promova fiecare cetățuie, așa cum trebuie, dacă ar exista un plan coerent de turism. Pentru că, spre deosebire de unele țări cu istorie săracă, avem ce să arătăm aici. Dar e mai comod să ne batem joc de americani, că am văzut noi pe youtube ce proști sunt, să cerem taxe foto celor care poate ne-ar mai promova câte o atracție, să nu avem ghizi sau, dacă-i avem, să se poarte de parcă le-ai furat tinerețea etc. Las’ că fac alții bani serioși din turism, noi nu avem nevoie de vizitatori. Sunt pretențioși și nesuferiți, mai bine ne lasă în sărăcia noastră.