Ghinion de coșmar

Am reușit cumva să dau zilele astea de o invitație la film. Ceva „artsy”, deci nu un film de vazut la un cinema normal. Destul de curioasă cu privire la subiectul respectiv (mai ales că nu găsisem detalii prea multe), m-am suit in mașină să ajung la naiba în praznic, undeva pe Water Street, în sudul Manhattan-ului. Îmi amintesc bine locul, că acolo am fost la Bodies, așa că nu mi-a fost prea greu să ajung.

Vreme de noiembrie, răcoare și umezeală. La câtă căldură am îndurat însă zilele astea, chiar nu m-a deranjat schimbarea. Am parcat undeva pe stradă, apoi am mai făcut câțiva pași, pentru a ajunge la cinematograful minuscul din zonă.

Filmul? Atât de prost, încât am simțit nevoia să plec din primele minunte. M-am gândit totuși să mai încerc să-i acord o șansă, doar n-am condus jumătate de oraș aiurea. După alte câteva minute însă gândul că nu-mi dă nimeni timpul pierdut aiurea m-a convins să-mi cruț creierii, așa că am ieșit pe aceeași vreme de toamnă.

Nu apuc să ies bine că 2 indivizi, trecuți de prima tinerețe și unul trecut de 150 de kile, încep să-mi spună tot felul de chestii. E clar că își caută niscaiva ceartă, iar eu chiar nu sunt dispusă în acest moment să-mi mai consum neuroni și cu ei. Le răspund destul de agresiv, cât să înțeleagă că am încheiat discuția (de parcă am fi început-o), apoi mă reped spre locul în care mi-am parcat mașina.

Indivizii mă urmează, vociferând în continuare, iar eu pornesc la trap mai departe pe stradă, până-mi dau seama că am depășit deja locul în care-mi lăsasem mașina. O iau înapoi, în timp ce un gând îmi ingheață spinarea mai ceva ca ploaia mocănească de care până acum câteva minute mă bucuram. Mașina nu-i.

Probabil privirea mea de criminal în serie îi convinge pe cei doi tras-împinși să mă lase în durerea mea, așa că mă concentrez la problema de față: sunt departe de casă și tocmai am rămas fără mașină.

Vazându-mă că am aerul unuia pierdut în spațiu, o doamnă se apropie de mine și mă întreabă ce doresc.

Îi explic că acum câteva minute am parcat în locul respectiv o mașină mică, un Opel. Se pare că-s atât de amețită de cap, încât îi vorbesc de Opel, când la ei poate vezi câte un Astra dar cu sigla și numele de Vauxhall (după cum le zic britanicii). În 18 luni trăite acolo am văzut un singur agregat din ăsta, deci șansa ca dama să știe ce-i un Opel e de-a dreptul minusculă. Chiar dacă numele mașinii nu-i spune nimic, gagica-și amintește că a văzut o mașină mică (asta chiar sare în ochi, la ce tancuri patrulează străzile pe acolo) și cu ceva scris pe ea. Da, dom’le, asta e mașina mea.

Bucuria că măcar vorbim despre același lucru se disipează, când doamna mă anunță că mi-au ridicat mașina.

Deși nu e vina ei, încep să vociferez tot mai iritată că nu aveau niciun motiv. Nu era parcată în loc interzis, nu ocupa locul altuia, nu exista niciun indicator care să mă anunțe că, dacă o las acolo, mi-o iau pe sus. Sunt foarte atentă pe unde-mi las mașina, mai ales când știu că o simplă greșeală te poate lăsa cu buzele umflate. Cum sunt eu acum, aparent fără un motiv întemeiat.

Partea și mai nasoală este că nu știu cine și unde mi-a dus mașina, așa că intru iar în vorbă cu femeia respectivă, poate știe ceva.

Primesc o foaie frumos printată, cu un număr de telefon, tot felul de informații și o adresă de email. Ceva cu Elveția. Numărul de telefon are și el o „extensie” ciudată, deci e clar că-i groasă.

Mai trag niște înjurături pe care doar eu le înțeleg (din fericire înjur în românește), cu gândul că trebuie să mă trambalez prin oraș aiurea, să pierd o groază de timp și de bani, bașca să sun la dracu-n praznic în Elveția.

Femeia mă întreabă când doresc să-mi iau mașina, o întrebare care-mi pare atât de idioată, că aș strânge-o de gât. Dar e bine intenționată și uite că m-a ajutat deja atât de mult, încât îmi înghit orice porniri criminale și-i răspund cu bruma de calm pe care nu știu de unde-l mai scot că doresc să o recuperez chiar acum.

Îmi intinde un telefon mobil, să sun. Între toți dracii pe care-i am îmi amintesc că nu am telefonul la mine, deci acest nou semn de amabilitate mă face să zâmbesc. Îi mulțumesc și tastez numărul de pe foaie.

Toată tevatura asta m-a obosit la culme. E drept că, gravidă fiind, nu-s chiar atât de energică, deci încep să mă uit în jur după ceva pe care să mă așez. Un camion este parcat chiar acolo și în spatele remorcii e ceva similar cu o rampă ridicată. Ca o băncuță galbenă (perfect curată), numai bună pentru fundul meu de femeie obosită.

Mă așez pe banca improvizată și în sfârșit prind pe cineva la capătul celălalt al firului (suspect sună asta, că n-am mai ținut un telefon cu fir de ani buni în mână). O voce foarte amabilă mă întreabă ce problemă am și, după ce-i cânt care-i motivul pentru care sun, mă întreabă când doresc să-mi recuperez mașina. Cred că americanii ăștia au o doagă minus la inventar, de tot pun întrebări idioate. Cum când vreau s-o iau? ACUM? Că doar nu mă duc pe jos acasă.

Exact când sunt mai plină de draci (din nou), camionul cu tot cu mine se rotește și pornește cu fundul înainte spre apă. Sunt atât de atentă la discuția cu geniul ăla de la ridicări mașini, că-mi dau seama de iminentul botez doar când deja sunt în apă. Apuc să-mi inchid gura. Sunt scufundată scurt (cu tot cu remorcă) într-o apă cristal de curată (suspect, pentru culoarea pe care o are de obicei apa în zonă), apoi ridicată la suprafață.

Telefonul a amuțit, sunt udă leoarcă. Am pierdut legătura cu firma de la care urmează să-mi recuperez mașina și tocmai i-am nenorocit femeii bunătate de telefon.

Lângă mine „jumătatea” sforăie de zor. Sunt buimacă, dar suficient de conștientă că din fericire realitatea imediată este asta zgomotoasă. Suntem în Timișoara, este ora 4 și jumătate, iar el sfarmă pietrele în stânga mea. Mă irită faptul că m-am trezit din nou (în ultima perioadă mă trezește în fiecare noapte concertul în cauză), dar foarte fericită că-s uscată și mașina se odihnește lejer în fața blocului, într-o țară în care nu sare deloc în ochi, că-s alte mii de mașini de același model.

Stau câteva minute să-mi rememorez visul (că de obicei le uit, la trezire) și mă gândesc amuzată că am azi despre ce să scriu pe blog. Se pare că am avut ..