Am viaţă de aparţinător: i se face rău cardiacei noastre din familie, ghici cine e pe post de taxi, toartă şi pierde vară pe holuri? Hai că aveţi 3 variante: dojo, Ramona sau autorul blogului.
Sâmbătă ne-am prezentat la urgenţe pentru că Mama Ana (bunica mea pentru ăia noi aici) simţea nişte înţepături la herţ. Cum are în palmares 5 (sau 6) infarcturi, nu e de joacă, deci hop şi noi la spital (PS: nu e vorba de preinfarct, pentru ăia de cred că nu ştiu ce vorbesc. Este unul din oamenii ăia încăpăţânaţi care au supravieţuit mai multor evenimente din astea grave, de le zice infarct).
Am ajuns la urgenţă şi normal, era deja bine speriată, tensionul la tavan şi pulsul pe aproape şi el. Făcea mişto medicul de gardă că îi bătea inima ca unei tinere care fuge. Normal, pentru că este un tip OK, gluma o spunea după ce criza trecuse (asta explică şi exprimarea mea).
Azi am fo’ din nou să se vadă cu ze medic (al ei, care sâmbătă a stat până a văzut că e totul în ordine, deşi pica de somn .. are probleme se pare cu mama din Iaşi şi venise cu avionul dimineaţa spre Timişoara, nedormit şi acolo, că nu s-a dus la party, şi aici era deja de serviciu), să facă din nou analize de sânge (ceva cu coagulare, că acolo e iar cu cântec) şi încă un EKG.
Concluzia este că e mai bine şi mergem din nou săptămâna viitoare. Normal, sunt obişnuită. Primul infarct l-a făcut când aveam eu 9 ani, 21 de ani am trăit cu spaima că se duce şi cu plimbări la spital, stat cu ea acolo etc.
Dacă tot am stat pe holuri destul zilele astea, uite nişte concluzii la cald:
- spitalul (Militar din Timişoara) este infect. Clădirea are tencuiala praf, pereţii în interior sunt pătaţi de apa de la ţevi sparte, aparatura modernă stă la loc de cinste cu ustensile de pe vremea pe când Pazvante încă vedea. Orice investiţii în domeniul acesta trebuie susţinute mai serios, e mult de lucru.
- sunt destule cadre medicale (a se citi “doctoriţe”) care consideră că e de bon ton să se plimbe cu potcoave, a se citi de data asta pantofi cu tocuri. E clar că sunt nişte doamne şi le stă bine în ipostaza asta, dar au unele nişte potcoave de cutremură spitalul. Şi normal, se simt bine plimbându-se de colo-colo însoţite de zgomotul personal. Bucuria pacienţilor, mai ales dacă au reuşit în sfărşit să adoarmă poate după o noapte albă din cauza suferinţei;
- femeile de serviciu sunt rare şi nu mai pot de grija muncii lor. Peste tot linoleumul (unde este) sau gresia poartă urmele a sute de mii de paşi şi a unei curăţenii superficiale. Le vezi (când sunt vizibile) plimbând un “mop” vechi şi negru deja de atâta mizerie, pe care il moaie într-o apă murdară … las’ să zică şi ele că au muncit. Am privit cu tristeţe podeaua de la urgenţe (clar, zona super importantă) şi îmi venea mie să pun mâna să spăl pe jos
- personalul în cauză, după cum spuneam, nu este chiar tot timpul de găsit. Azi era o băltucă de sânge la policlinică. Unui pacient i s-a făcut rău şi a vomitat sânge. Am văzut balta în cauză la intrarea spre EKG şi apoi dupa 30 de minute era încă acolo. Am auzit vorbindu-se că au sunat şi nu era NICIO femeie de serviciu disponibilă. Şi normal, tanti asistentă este prea importantă pentru a găsi o soluţie. Doar nu erau decat câteva zeci de oameni ce puteau călca acolo sau “lua” dumnezeu ştie ce.
- există şi doctori adevăraţi. Unul ar fi cel care o tratează pe pacienta noastră, un domn cu majuscule. Vi-l recomand: Radu Pătraşcu. Un medic internist încă tânăr, adorat de pacientele în vârstă pentru că le ascultă cu răbdare şi chiar uneori se aşează pe patul lor pentru a le consulta. Se simt şi ele băgate în seamă. Am o părere destul de proastă despre multi doctori (că doar am văzut destule în peste 20 de ani de “activitate” la căpătâiul bunicii), dar cei cu vocaţie încă există şi uimesc prin bunul simţ şi modul în care îşi fac treaba. Notaţi deci numele doctorului, este unul de mare calitate.
- pentru vizitatori şi bolnavii ce se pot plimba, locul de fumat este în prima curte, pentru personalul medical, locul de fumat este la uşa de la urgenţe. Scrumiera se odihneşte plină pe coridor (mai exact pe masa din coridor) şi unii medici şi asistenţi au impresia că dacă pufăie pe fereastră asta înseamnă că nu fumează în spital. Puţea a fum de ţigară până în zona laboratorului clinic. Las’ că merge şi aşa.
- cea mai importantă persoană din spital este clar portarul. Micul mare dumnezeu, cel care taie şi spânzură, care îţi explică: “dar nu se poate domnişoară să mergeţi pe secţie, nu e zi de vizite”, după care uită regula după ce primeşte 5 lei. Anul trecut asta era “parola” de intrat, poate s-a indexat, că deh, e recesiune. Interesant este că toată lumea ştie ce face portarul, dar e la liber. De fapt la câte ai de “atenţionat” la asistenţi şi medici, ăia 5 lei chiar sunt de încălzire.
- poza de la începutul articolului e făcută clar într-un spital ne-românesc. Unde totul străluceşte de curăţenie, unde amenajările interioare au logică, nu sunt făcute de orbi, iar pacienţii nu sunt cerşetorii ordinari care sunt la noi. Cerşesc o secundă de atenţie şi poate un tratament pentru a-şi mai lungi viaţa de mizerie. Şi stau cu căciula în mână şi cu un săru’mâna pe buze, că aşa e la doctor.