.. vineri .. 18 iulie. Ora 8. Suna alarma. “Shit” .. imi scapa .. sunt buimaca. Ma indrept ca un robotel catre baie sa ma spal. “Shit” din nou .. nu e apa calda .. ma spal pe unde trebuie cu apa rece si imi plasez strategic alignerele pe dinti. Trebuie sa ajung la vila in care sunt cazati Leszek si Lars. Am promis ca ma misc repede si chiar nu ar fi frumos sa intarzii.
Arunc peste cap o cana mare cu lapte si un espresso “bagat” in lapte de “culoare”. Cred ca am fost singura persoana acolo interesata de lapticul de dimineata, mutra celor de la han dovedea ca oamenii normali beau cafea.
Ma impleticesc pe scurtatura din spatele Hanului la Rascruce. Am aflat si eu cu prilejul asta ca nu mai trebuie sa ocolesc atat de mult si cercetez cu atentie solul. Intr-o parte este plin de “noroc” de la vacute, in rest chiar OK. Abrupt si aventuros dar al naibii de eficient. Inainte sa imi dau seama ce zi este si de ce naiba m-am trezit la ore din astea imposibile, sunt deja la scena.
Urc spre vila “baietilor” si il gasesc pe Lars treaz. Stam la povesti in fata cabanei, in timp ce “frumoasa din padurea adormita” inca face nanica. Sau dus, ca tot n-am inteles pana la urma ce si cum. Ne ia ceva timp sa ne adunam toti trei si sa purcedem catre scena. De acolo am ajuns la Han pentru papica, incercandu-le artistilor talentul de “alpinisti” pe scurtatura. Le-a placut la nebunie.
Mancarea, asa cum stim, buna de sa o mananci nu alta …
La scena era forfota .. sound check, bannere de urcat, artisti de primit. Lars si Leszek sunt ocupati cu de-ale muzicienilor, timp in care incerc si eu sa le iau painea de la gura voluntarilor si sa ma bag in seama. Bannerul de la Guerrilla nu era inca urcat. Il deschidem si incep sa injur. Urat de tot. E mare si greu, cum sa il agatam sus pe poarta?
Cine urca sa il agate totusi? Cine? Eu. Nebuna. Am grija sa amintesc voluntarilor sa tina scara bine sa nu cada pretioasa mea persoana de pe ea si incep sa urc cu sfoara (cordelina, hai sa fim “tehnici”) in mana. Ma simt bine la inaltime si stiu clar ce am de facut. Imi trece asa scurt prin minte ca puteam lasa pe altul sa isi riste gatul, dar asa gandesc “babele” de 3o de ani. M-am saturat de maturitatea asta.
In timp ce trozneam niste noduri din alea de abia s-au mai taiat la finalul de Festival, incepe ploaia. Scurta, dar rea. Picura destul de serios cat eram cocotata ca o barza pe scara, dar doream sa termin nodul. Am alergat alaturi de ceilalti voluntari si “sinistrati” de ploaie, moment in care una dintre fetele din trupa de voluntari incepe sa se bucure sonor de ploaie. Simteam nevoia sa o pocnesc, gandindu-ma ca stam ca prostii ascunsi in loc sa se faca sound check sau sa se termine munca de pregatire. Sa nu mai vorbim de faptul ca, daca ar tine ploaia mai mult, s-ar duce naibii o seara de festival. Probabil ca la 20 de ani nu te gandesti la atatea chestii grave ca la 30, cine stie …
Pana la urma se termina ploaia si revenim pe “metereze”. Lumea incepe sa vina, incepe sa miroase a mancare, alergam ca prostii dintr-un colt in altul pentru a rezolva alte detalii, pentru a duce artistii la masa, telefonul suna continuu, eu sunt continuu la telefon. Sunt multe aspecte serioase de luat in seama si din fericire totul merge destul de OK.
Pierd prima parte a concertului sustinut de Miroslav Vitous & The Mediteranian Meeting comandand mancare pentru “baietii mei”, discutand una-alta si incercand sa le fac “cina” cat mai agreabila. Ne apropiem de scena si ii las acolo. Am parte de niste timp liber acum, artistii sunt deja la treaba lor, in sfarsit pot manca in liniste.
Ma intalnesc cu tot felul de cunoscuti, stam la o poveste scurta, dupa care ma “infig” la clatite. 5 lei bucata. Sa innebunesti nu alta. Iau doua, desi stiu ca voi manca doar una si ceva. Ultima jumatate ajunge la gunoi, arunc pe gat si un suc (evit vinul fiert ca ma ameteste si sunt “on duty”) si ma retrag la standul “Jazz Banat”.
Concertul artistilor “mei” Leszek Mozdzer si Lars Danielsson incepe. Cu hopuri. Pianistul e suparat. Pianul este dezacordat usor, desi s-a lucrat pe el ore intregi. E cam greu sa tii un pian perfect acordat cand in timpul zilei ai aproape 30 de grade si noaptea vreo 10. Stie si el asta, dar este incapatanat. Sau perfectionist?
Dupa cateva minute se da batut. E pacat sa renunti la un concert numai pentru ca muntele nu ii prieste pianului. Si e bine ca au mers mai departe. Blondul cu par lung si atitudine de “mistocar” este incredibil. Degetele ii alearga pe clape ca “apucate”, Lars este si el absolut uimitor. Se termina recitalul si vine .. bisul. Sunt uimiti de reactia publicului. Isi fac datoria si canta suplimentar, dupa care ii ducem la micuta rulota de langa. Timp de cateva minute bune imi tot spun ca sunt impresionati de public, ca a fost magnific, ca nu se asteptau sincer la atatea aplauze. Ma simt bine. Mandra de publicul nostru care inca din prima seara da dovada ca este de “clasa”.
Ne despartim. Suntem cu totii obositi. A fost o zi lunga si grea. Si atat de frumoasa. “Baietii” mei sunt fericiti. Au avut parte totusi de un public uimitor. Singurul regret este ca trupa lituanienilor a avut ghinion de ploaie. Acelasi public nemaipomenit, care a iertat ezitarile duoului Mozdzer/Danielsson de la inceput, a mai avut puterea de a sta in ploaie si frig pentru a savura muzica celor din The Lituanian Jazz Trio. Unii au plecat speriati de ploaie. Nu ii puteam condamna .. si noi cautam adapost. Altii, maturizati de atatea editii de Garana Jazz Festival si-au scos tacticosi hainele de ploaie si umbrelele si au ramas in loc.
O prima seara de Jazz s-a terminat frumos. Mai aveam 2. Si artisti foarte mari de asteptat. S-a discutat “arondarea” pentru zilele urmatoare (artistii de vineri plecau, ne imparteam pentru cei noi) si am dormit. Scurt si greu. Culmea, un somn odihnitor.
