Sunt o increzuta!
Asa spun multi, asa spun si eu. Mi se spune de multe ori ca ar fi bine sa fiu mai modesta. Modesta? De ce?
Am primit primul meu job imediat ce am terminat liceul intr-un domeniu “tabu” pe vremea aia: radio. Mai ales pentru o femeie. Am fost cel mai mic si mai prost om de acolo, dar am avut tupeul sa spun: “habar n-am cu ce se mananca faza asta, dar zau ca invat repede”. Si nu ma dau in spate de la “calareala”, ore suplimentare si altele. Nu, nu va ganditi la tampenii, din fericire nu mi-am cumparat cariera fericind cine stie ce frustrat si nefe din echipa de conducere.
Al doilea job pe care l-am avut, primul in “edvertaizing” a fost luat iarasi cu vorbe sigure: “stii, fac situri de vreo 2 ani. Ma pricep si eu la chestia asta, studiez zilnic. Voi fi in stare sa iti fac niste carti de vizita si flyere, daca tot fac un layout de site”. da, am fost angajata.
Nu pot spune ca e bine sa ai tupeu nesimtit si sa te supraevaluezi incat sa nu confirmi apoi expectantele. Dar fazele de timida demoazela nu cred ca mai au trecere in lumea de astazi. Nu cred ca as primi un job, daca ar spune ca nu stiu, ca nu pot, m-as da modesta si “cuminte”. Nu sunt de acord cu minciuni sfruntate, nu sunt de acord sa spui ca stii ceva, cand de fapt esti zero barat. Dar nici sa spui ca nu poti, cand stii clar ca, un pic de efort te-ar aduce in zona de siguranta.
Primul “conflict” mai serios ca si discutie l-am avut cu o colega de facultate, care era socata de lejeritatea cu care imi prezentam calitatile si pana la urma si zonele in care stiam ca mai am de lucru. Era genul de fatuca iesita de sub aripa calda a familiei, ajunsa in oras mare, la facultate mare. Stia de la bunica probabil ca unei femei nu ii sta bine sa fie sigura pe ea, ca trebuie sa puna botul in pamant si sa taca malc.
Nu, nu sunt stilul “clasic”. Nu sunt o fetita gingasa, nu sunt modesta. Departe de a fi nesimtita, am invatat insa destul de repede sa ma vand bine. Pe cat posibil. Sa nu imi fie frica sa recunosc ca stiu ceva bine. Daca asta deranjeaza cine stie ce fatute din astea crescute dupa morala de telenovele, asta este. Mi-o asum si pe asta 🙂
Voi ce ziceti? Este bine sa te faci mic si cuminte? Este bine sa iti cunosti valoarea si sa nu te rusinezi sa o apreciezi verbal cand e nevoie?
