Mi-e greu să cred că scriu asta.
A trecut un an şi jumătate de când am intrat în casa prietenilor noştri din New York. Prieteni care mă întrebau ‘şi, vrei să rămâi aici?’
Nu. Nu doream. Pentru că, alea câteva sute de dolari pe care îi făceam lunar, îmi permiteau să trăiesc în România. Nu extraordinar. Aveam destul să plătesc leasingul la maşină, să mai am de halit ceva, plus alte cheltuieli. Eventual un concediu, deşi nu eu le-am plătit în toţi aceşti ani. Să zic că nu murim de foame. Asta a fost de fapt replica în esenţă: nu murim de foame.
Am stat 12 luni în 2 ani acolo, am cunoscut români plecaţi de 20 de ani sau de 5. Absolut toţi s-au descurcat minunat. Cu toţii îşi amintesc despre viaţa în România, despre salariile micuţe pe care le aveau şi bucuria când, o dată la an, puteau eventual să cumpere o maşină de spălat nouă, apoi un frigider. Oameni cu şcoală, oameni ‘economicoşi’. Care în ţară au realizat prin muncă una-alta, dar greu şi în destul timp.
Prietenii din Alabama au casă de un an jumate’. Şi-au luat cetăţenia acum câteva luni, deci sunt de 5 ani aprox. în State. Au plătit 25% din casă anul trecut (undeva la 50.000 de dolari), în rest au rată. Şi-au luat 2 maşini (necesare, mai ales în Sud, unde sunt distanţe mari), au ECONOMII şi s-au trambalat de pe Coasta de Est pe aia de Vest, în tot felul de mici călătorii. Că doar sunt tineri şi America e mare.
Nu sunt directori de bancă, nu au salarii uriaşe. Aceiaşi oameni NORMALI, au realizat într-un cincinal acolo, cât nu făceau aici în 30 de ani probabil.
La fel cu ceilaţi prieteni de acolo. Sunt oameni obişnuiţi, cu locuri de muncă obişnuite. Şi totuşi, scăzând cheltuielile şi tot ce înseamnă viaţa într-un stat ca New York, au realizat şi realizează enorm, comparativ cu noi, cei care nu murim de foame.
Încă un exemplu, din familie de data asta, este al unui medic în Spania. Acomodarea la un nou stil de viaţă, alte tehnologii şi viaţa ca ‘alien’ nu sunt uşoare. Mai ales pentru un om care nu a prea ieşit pe termen lung din ţara lui. Limbă nouă, obiceiuri noi, alte costuri. ŞI ALTE VENITURI. Persoana în cauză, deşi are cheltuieli mai mari decât în ţară (acum plăteşte şi chirie, iar asta nu e chiar 50 de euro), are un salariu atât de bun, încât rămâne în fiecare lună cu bani frumoşi. De câteva ori mai ‘frumoşi’ decât câştiga în ţară, unde, chiar dacă nu murea de foame, nici mare brânză nu putea spune că face.
Este un om care pe ‘scara’ medicală a ajuns la cele mai de sus trepte. Un om cu 30 de ani de experienţă, care avea ultimul salariu cât un om de radio, cu o oră de emisie pe zi. Da, ultimele noastre salarii erau la fel. Eu nu ţineam viaţa nimănui în mână, dacă făceam o prostie, nu murea nimeni. Nu am 30 de ani de carieră, nu am asemenea studii, nu am asemenea responsabilităţi. Aveam 3 ore de stat pe la studio, de luni până vineri. Persoana în cauză stătea cel puţin dublu, asta când nu puneam gărzile.
Ultima lovitură de graţie a fost acum câteva zile, când am prins pe Facebook câţiva colegi din generală. Majoritatea celor plecaţi sunt mai ‘realizaţi’ decât cei din ţară. Sunt extrem de puţine excepţii aici, care chiar au realizat ceva comparativ. Cea mai cea este o colegă ajunsă designer vestimentar. Da, are compania ei, îmbracă vedete, are magazine de prezentare în LA şi NY. La 32-33 de ani este CINEVA în lumea modei.
Cea mai deşteaptă chestie pe care au făcut-o părinţii ei, a fost că au lăsat-o să plece în State şi că au ajutat-o. A făcut şcoală acolo, a studiat design, acum asta face. Trăieşte într-o ‘cocioabă’ în Beverly Hills, hainele ei sunt purtate pe covorul roşu. Ce făcea aici? Probabil chestii minore, că nu ar fi avut nici piaţă bună nici atâtea oportunităţi.
Nu a fost cea mai deşteaptă din clasă. Nu a fost premianta clasei (cel puţin nu până în a VIII-a, cât am fost colege). A avut o pasiune, a fost un copil serios şi a primit sprijinul necesar de la părinţi, care au ‘mirosit’ că altundeva sunt oportunităţile mai mari.
Am destui prieteni pe aici. Oameni cu şcoală, unii chiar rude cu prieteni plecaţi te miri pe unde. În timp ce fraţii lor fac bine prin Cehia, Germania, Italia, Spania sau SUA (ori naiba ştie ce altă ţară), ei doar nu mor de foame. Am prietenă ‘dascăl’ la universitate. O fată excepţional de deşteaptă şi de capabilă. Genul de premiantă, de ‘over-achiever’. Îi este ruşine să spună ce salariu are.
Sunt oameni care teoretic şi-au făcut ‘datoria’ de tineri. Au studiat, muncesc, sunt cinstiţi. Şi abia ‘supravieţuiesc’.
Niciunul dintre oamenii pe care îi ştiu ‘de dincolo’ nu are 3 capete şi nici 2 perechi de … Sunt oameni obişnuiţi, unii cu studii superioare, alţii fără. Oameni serioşi, care au plecat SĂ MUNCEASCĂ CINSTIT, aşa cum făceau şi în ţară. Dar care câştigă salarii decente, care au acces la un sistem medical mai bun (îl plătesc, dar funcţionează), care-şi duc copiii la şcoli decente.
Sunt tot mai convinsă că, dacă nu doreşti doar să nu mori de foame, România a încetat să mai fie o variantă. Este greu să te adaptezi altor cerinţe sociale, este greu să te rupi de ‘casă’. Dar în cele mai multe cazuri, un om serios nu doar că nu mai moare de foame pe dincolo, dar are deschise alte ‘uşi’.
Idei? Experienţe? Unde-i mai bine?
