Adevaratii milionari nu traiesc ca niste milionari

Lucrez de 13 ani deja şi am făcut probabil toate tâmpeniile pe care le poate face un om când ajunge “pe banii săi”. Aşa că sunt tot mai interesată să mă vindec de obiceiurile mele idioate şi să fac acum, la peste 30 de ani, nişte “mişcări” financiare ceva mai deştepte. Mai bine mai târziu decât niciodată, nu?

De asta sunt şi un avid cititor de orice înseamnă business personal, finanţe personale etc. Era clar că voi ajunge să dau cu nasul şi de o carte care mi-a mai deschis puţintel ochii: “The Millionaire Next Door“, scrisă de Thomas J. Stanley şi William D. Danko.

Ce au făcut aceşti domni?

Au chemat la discuţii mai multe “echipe” de milionari americani. Şi i-au întrebat câte în lună şi în stele. Din toate aceste studii, au încropit nişte tabele şi, chiar mai important, AU TRAS NIŞTE CONCLUZII absolut ciudate, dacă e să luăm în calcul ideile noastre despre cum este viaţa unui “bogătan”. Cartea a fost lansată acum mai mult de un deceniu, deci multe dintre numere nu mai puşcă probabil (datorită “umflaţiei”), dar principiile RĂMÂN ACELEAŞI.

Primul şoc

Absolut orice om pe lumea asta are o impresie clară despre milionari: “frate, ăştia trăiesc pe picior mare”, mai ales că media pompează serios ştiri cu diverşi traşi-împinşi care aruncă milioane pe o nuntă, sau sute de mii de dolari pe o maşină, o bijuterie etc.

Ca orice om, autorii au căzut şi ei în păcatul ăsta şi s-au pregătit pentru întâlnirea respectivă cum se pregăteşte orice om ce ştie că are invitaţi nişte oameni cu averi serioase. Au închiriat un spaţiu şic în Manhattan, au angajat “chef” de lux, au adus mâncare aleasă şi vinuri scumpe. Că doar nu or mânca “alteţele” mâncarea muritorilor şi nici nu or bea bere.

Şi au venit milionarii respectivi, îmbrăcaţi în costume ieftinuţe şi fără a părea că au sub fund asemenea averi. Nu, nu au consumat mâncarea “fancy”, pentru că ei nu au gusturi din astea alese şi nici nu au băut vin de juma’ de secol. De ce?

Pentru că gusturile rafinate şi acumularea de avere nu se pupă.

Cam de aici porneşte toată ideea cărţii, susţinută prin tabele şi tabelaşe, toate bazate pe informaţiile primite de la oamenii respectivi. Voi trasa câteva dintre cele mai importante aspecte şi vă invit să citiţi cartea, că merită.

  • un procent serios din milionarii respectivi sunt avuţi la prima generaţie – adică şi-au făcut-o cu mâna lor (averea, of course). În general copiii de milionari nu prea ies toţi buni “finanţişti” pentru că nu au disperarea unui om ce porneşte în viaţă fără nimic. Există şi excepţii, când părinţii ştiu cum să-i educe în acest sens.
  • o mare parte din grupa asta de oameni sunt antreprenori. Că au un business mai mic sau mai mare, de multe ori munca pentru alţii NU TE FACE BOGAT.
  • majoritatea îşi duc copiii la şcoli foarte bune şi insistă pe educaţia lor, chiar dacă ei înşişi sunt college dropouts. O parte semnificativă AU STUDII superioare, există şi excepţii de oameni cu fler în afaceri, dar norma este că facultatea ajută.
  • o parte semnificativă NU AU VENITURI SENZAŢIONALE, dar au acumulat avere printr-un trai “economicos”, prin bani la ciorap şi în investiţii. Există la orice oră oameni cu salarii mult peste veniturile lor, care însă fac prostii şi cheltuie amboulea banii, neavând nicio şansă de a deveni cu adevărat avuţi.
  • majoritatea nu consideră că merită investit în maşini scumpe, haine de la firmele cu “ştaif” sau alte “artefacte” care să arate lumii că sunt avuţi. Mulţi recunosc că iau maşini vechi de 3-4 ani, pe care le ţin până aproape nu mai merg, că nu au dat mai mult de 150-200 de dolari pe un costum, pe o pereche de pantofi sau bijuterii.
  • o parte semnificativă NU cumpără de la marii retaileri de pe 5th Avenue de pildă, ci preferă magazine ieftine. Nu au costume la comandă şi nici carduri “platinum”.
  • majoritatea NU concep să aibă datorii, nu iau pe leasing. Primul pas pe care l-au făcut înspre acumularea de bogăţie a fost să scape de toate creditele, să se restrângă şi să economisească.
  • mulţi nu trăiesc în case luxoase şi nici în zone foarte bune, pentru că asta ar însemna taxe mai mari, atât de “real estate” cât şi taxe de comunitate. La americani plăteşti şi taxe de comunitate, care pot merge de la câteva sute de dolari pe an la mii bune, sau chiar mai mult.
  • majoritatea sunt FOARTE ATENŢI cu banii, au buget lunar, anual etc. şi petrec ore bune planificându-şi banii.
  • nu este un şoc să dai de nevestele lor tăind cupoane de reduceri de pildă, nici să le vezi cumpărând de la “sales”. Trăind sub standardul lor (sau ce ar spune societatea că ar trebui să fie standardul lor), reuşesc să economisească şi să investească sume serioase. Toate acestea, în timp duc la consolidarea averii. Visul lor este să se “pensioneze” şi să nu mai aibă grija de mâine.

Cam totul se învârte pe ideea că oamenilor respectivi li se rupe, dacă-mi permiteţi o asemenea expresie, de ce cred vecinii sau prietenii. Majoritatea oamenilor din zilele noastre se simt “forţaţi” de societate să aibă mai mult şi mai ales SĂ ARATE CĂ AU. Problema este că, atunci când arunci banii pe chestii care să-ţi demonstreze “statusul”, nu prea mai ai bani să îţi asiguri viitorul.

Sună cunoscut?

Din păcate da. Sunt unul dintre boii care şi-au pus leasing de juma’ de salariu pentru o maşină nouă. Bun, e şi motivul că în perioada aia plăteai taxe de înmatriculare enorme, dar ideea tot pe acolo este. Exact la un an de la pornirea leasingului, am rămas fără loc de muncă şi cu zero posibilităţi în industria respectivă. Faptul că puteam primi un salariu cu 300 de lei mai mic decât rata lunară, nu cred că se numeşte chiar oportunitate. Eu cel puţin am avut norocul că m-am axat pe pasiunea asta cu “webul” şi pot să mă laud că m-am foarte pus pe picioare. A fost sinistru de greu, dar ştiu ce am de făcut.

Interesant este că, imediat ce mi-au crescut din nou veniturile, nasul le-a urmat traiectoria. Am aruncat banii pe tâmpenii, am cumpărat rahaturi de care nu am nevoie, doar “pentru că-mi permit” şi pentru că lumea se aşteaptă să mă vadă într-o maşină nouă, cu “scule” scumpe în mână, că doar îs mare om de afaceri, vai de afacerile mele.

Problema noastră ca NAŢIE este că ţinem coada sus pe venituri penibil de mici. Culmea este că, deşi spunem la orice oră că nu putem economisi, aruncăm bani pe toate prostiile şi ne mirăm că nu se alege nimic de ce facem. Nu am economisit când aveam salariu de 100 de dolari, nici când aveam 500, ar trebui să fac asta măcar acum. Pentru că, imediat ce am crescut veniturile, mi-am dat seama că nu mai pot trăi fără chestii de care nu-mi păsa înainte: aparat foto de 1400 de dolari, 2 laptopuri (bun, astea cică scot banii de trai), pantofi de nuş’ care, haine mai multe şi mai bune, tabletă etc.

Sunt destui oameni care nu stau pe averi serioase (de fapt, dacă rămân fără job, mor de foame), dar care au ceasuri de multe sute de euro, maşini de 30 de mii măcar şi rate la toate prostiile posibile şi imposibile. Economii? Ce-s alea. Bani pentru pensie? Generaţia noastră TREBUIE să-şi pună problema zilei de mâine, pentru că eu cel puţin nu mă aştept să primesc pensie de la statul român (şi asta nu gândind că e foarte posibil să nu prin pensia în ţară). Dacă ştim că pe la 50-60 de ani va fi situaţia mai mult decât maro, oare de ce ne încăpăţânăm să pierdem bani pe prostii, în loc să ne pregătim de o “retragere” liniştită. Majoritatea milionarilor preferă SIGURANŢA unei “pensionări” pe baza averii şi economiilor strânse, decât să-şi “trăiască viaţa” la 30 de ani.

Spuneam că sunt multe exemple în carte de familii cu venituri “normale”, care au reuşit să acumuleze avere, în timp ce alte familii sau indivizi ce câştigau şi de 2-3 ori mai mult nu reuşeau să strângă mai nimic. În momentul în care veniturile mari se sting, respectivii nu mai au nimic. Pardon, au. Datorii.

Dar societatea, ea ce zice?

Societatea noastră “zice” să moară vecinul cât de avut eşti. Societatea consumeristă de la noi şi de aiurea marşează pe ideea de a avea diverse lucruri, de a plăti mult pe ele (să te poţi lăuda apoi cât de mult ai plătit), să te îndatorezi pentru a nu te omorî să strângi cureaua o perioadă, încât să poţi lua cu banii jos ce îţi este necesar, să cumperi haine de la Mall, că nus’ bune de la alt magazin, să intri în rahat până peste gât pentru o maşină scumpă sau o “plasmă” ceva mai mare decât a vecinului de deasupra.

Absolut toate emisiunile proslăvesc şi promovează actele astea de prostie financiară. Vedem familii de vedete rock cum sparg banii pe 5th Avenue sau cum achiziţionează o nouă maşină de lux (hai două, că-s la sale), vedem fotbalişti care aruncă zeci de mii de euro pe prostii, după care nu au bani să-şi plătească amenzile, vedem ghiolbani ce repară bijuterii de maşini cu ranga.

Eşti un nimeni dacă nu ai maşină de peste 20 de mii de euro, eşti un nimeni dacă nu ai “scule” scumpe şi nu dai checkin pe foursquare pe cine ştie unde. Nu contează cât costă minunile astea comparativ cu veniturile,  nu contează că nu avem siguranţa zilei de mâine (pentru că nu avem nimic economisit), contează că societatea ne acceptă ca fiind “ok”, după ce am dat cu mucii în fasole, financiar vorbind.

După cum am recunoscut deja, am făcut toate tâmpeniile pe care le puteam face. Mi-am “trăit” viaţa până la punctul în care 3 luni de inactivitate în business m-au aruncat aproape în “faliment”, încă mai dau “gherle”, că doar oameni suntem şi e greu să te obişnuieşti cu un stil mai responsabil de viaţă. Dar mă tratez. Chiar dacă asta înseamnă că nu voi fi o damă “cool” şi nu mă vor respecta vecinii sau rudele. Probabil e un risc pe care trebuie să mi-l asum.

IF YOU ENJOYED, PLEASE SHARE. THANK YOU IN ADVANCE.
Ramona Jar
Ramona Jar

I'm an SEO consultant, web designer and part-time tennis coach. Wife, mother, dog and cat owner (or owned). Romanian by birth, American by choice.

Articles: 1793