Am citit Spare (Rezervă), ca să o citiți și voi

S-a făcut atâta zarvă cu această carte scrisa de J. R. Moehringer (ca ghost-writer) și atribuită prințului Harry, încât am pus și eu mâna pe varianta în engleză (Spare) și am descărcat-o de pe Amazon.

Ca scurt sfat, că tot se plâng românii că editura Nemira a dat cu oiștea-n gard în ceea ce privește traducerea, dacă sunteți cât de cât competenți în engleză, citiți originalul. Este o carte frumoasă, tandră, pe alocuri amuzantă, scrisă cu mult har. Că e doar pana lui J. R. Moehringer, că e și calitatea scrisului lui Harry, asta o știu doar ei.

Cartea curge plăcut, este interesantă și-ți deschide ochii spre câteva aspecte la care noi, ăștia obișnuiții, nu ne gândim.

Nu vă fac un rezumat, nici critică literară. Voi încerca să ating anumite aspecte, care mi-au atras atenția și vă las pe voi să descâlciți firul narativ. Sau să răspund eventual la unele comentarii care au însoțit publicarea cărții, din păcate venite chiar și din partea celor care nici nu s-au obosit să citească.

Familia regală înseamnă mai mult ierarhie decât simplă dragoste

Noi sutem obișnuiți cu o ierarhie „fluidă”, să zic așa. Adică uneori Mr.Dojo e șeful în casă și el decide chestii. Exact cele în care eu nu am experiență și nu are rost să-l calc pe bombeu. Chestii de inginerie, încălzire, mentenanța mașinii etc. Nu știu, nu e treaba mea, dacă el spune că schimbăm uleiul la mașină, asta facem.

Există ocazii când și el se dă la o parte și lasă găina să cotcodăcească. Multe chestii privind educația copilului au fost decise după ce mi-am spus eu părerea, în ideea în care am aprofundat serios problema și știe că nu vorbesc prostii. Chestii legate de calculatoare, web, astea sunt ale mele.

Chiar și pe aspectele care nu țin neapărat de expertiza vreunuia, ne sfătuim și acceptăm opinia unuia dintre noi.

În familia regală nu există așa ceva.

Granny (Regina) este Comandantul Suprem (a fost, dacă ne luăm după faptul că nu mai trăiește). Este șeful statului, numărul 1 în tot. Nepotul ei, Harry înțelege ierarhia și chiar menționează că, deși are o relație frumoasă cu bunica lui, există totuși limite.

El este rezervă (al doilea fiu, care va ajunge la tron, dacă frate-su dă colțul). Chiar și în relația celor doi, pe lângă diferența de vârstă (e drept, nu mare), există diferența de statut. Și amândoi sunt conștienți de asta.

Willy (așa cum în numește Harry) este cel care va accede la tron înaintea lui Harold (Harry), în caz de ceva. El este cel protejat, să nu uităm că Harry merge în Afghanistan, în război, în timp ce William nu are nicio șansă. Viața lui este mult mai importantă.

Sună cinic și complet nenatural, dar instituția monarhiei nu este familia Jar. Cei doi frați se iubesc și se detestă punctual. Așa cum se întâmplă în multe familii. Uneori ai impresia că se vor omorî unul pe altul, apoi fac front comun și spulberă orice intrus, care îl atacă pe unul dintre ei.

Există invidie, dar există și dragoste.

Nu sunt perfecți, așa cum nici noi nu suntem. Dar relația lor este mereu la vedere, pentru că sunt parte din Familia Regală, pe când în cazul nostru, nimănui nu-i pasă dacă eu am vorbe cu barbată-miu.

Harry este un ratat, bețiv, drogat, prost

Alimentați de zor de presa de scandal (că doar nu au cum să-l cunoască personal), mulți critici ai prințului îl consideră un ratat. Școala nu i-a plăcut în mod deosebit și chiar el recunoaște că nu a fost chiar cea mai atractivă opțiune pentru el. Așa cum și Andre Agassi în Open admite că nu a fost un geniu școlar.

Este foarte deschis și în ceea ce privește consumul de alcool sau de droguri ușoare. Nu se deosebește de alți adolescenți, decât prin prisma faptului că fiecare mișcare a lui a fost mereu urmărită de presa de scandal și prezentată de multe ori exagerat sau chiar, mai grav, calomnios.

Am cunoscut la viața mea destui adolescenți care exact din astea au făcut (mai puțin droguri, că din astea nu erau pe vremea când Dojo nu avea atâta păr alb). Dar au avut aventuri, s-au făcut muci, au furat mașina lu’ tata etc. Doar că, fiind niște amărâți fără sânge albastru, nu s-au scris tone de hârtie înnegrită despre faptele lor de arme.

Domnul prinț nu este un ideal de adolescent/tânăr, dar nici nu este Satana. Este pur și simplu un băiat rămas orfan de mamă la 12 ani, care la ani buni după tragicul eveniment încă mai caută modalități de a trăi cu această durere. Este un tânăr căruia îi plac femeile (ce ieșea, dacă era gay, oare?), o băutură cinstită, o petrecere.

De ce nu are un job normal, putoarea naibii!

Cât timp a servit Coroanei, Harry nu putea să aibă un job, pentru că acestea sunt condițiile. Nu au afaceri personale, nu merg la serviciu, slujesc Monarhia prin apariția la diverse evenimente, implicarea activă în varii cauze umanitare etc. Totul cu aprobarea „sfetnicilor”, nu de capul lor.

Ajuns la peste 30 de ani, când a decis să încerce o combinație de viață princiară și una mai departe de ochii presei (aceasta a fost propunerea lui, nu dorea să plece complet din familia regală!) , prințul Harry nu este chiar amploaiabil.

Câți tineri ce se apropie de 4 decenii de viață și nu a nicio experiență într-un job normal știți că se pot angaja mâine? Cum se poate angaja ca și casier la Cora, de pildă, un prinț, ale cărui costuri pentru securitate ajung la milioane de dolari anual?

Înțelegerea inițială era să aibă paza încă asigurată de Palat. S-a ajuns la faza șocantă (pentru că nu e nimic amuzant), să se trezească de azi pe mâine că echipa de bodyguards este retrasă.

Din nou, nu e vorba de ducele și ducesa de Sussex, New Jersey (amuzant chiar așa se cheamă comitatul în care locuim noi), este vorba despre figuri publice, care au nevoie de protecție.

Să nu uităm câte atentate au fost în ultimii zeci de ani, îndreptate spre figuri cunoscute. Că sunt teroriști sadea sau doar scelerați, problema rămâne: odată ce devii sensibil celebru, există și destui care doresc să-ți facă rău.

De asta a apărut serialul pe Netflix (pe care am început să-l vizionez, deși nu prea mă interesa neapărat subiectul), de asta a apărut și cartea.

Cumva trebuie să pună pâinea pe masă și, dacă tot a bălit publicul la fiecare pârț al său (că așa au crescut ziarele de scandal, pe interesul prostimii), măcar are ocazia să își spună și el versiunea.

Bine, Dojo, dar rufele se spală în familie

OK, la chestia asta mi se pune ceața. Nu știu dacă e o chestie tipic românească, dar eu cred sincer în deschidere. În a accepta imperfecțiunile, oriunde apar ele, în a spune lucrurilor pe nume. Eu vorbesc deschis despre trecutul meu. Am scris chiar, deși știu că rămâne acolo, pe interneți. Am făcut pace cu toți și cu toate, dar nu mă ascund după degete.

În altă ordine de idei: să nu uităm că rufele lor erau publice din totdeauna, chiar și episodul cu înghețatul „cucului” apare în carte pentru că, vorba lui, chestia în cauză este de importanță publică. Așa cum este absolut tot ce face sau crede presa de scandal că face.

Atunci când nu ești lăsat în pace nici măcar să cumperi prezervative la magazinul de la colț, când absolut orice mișcare a ta este disecată în mii de bucăți de către presa de scandal, unde sunt rufele alea?

Presa de scandal trebuie să dispară în flăcări

Absolut orice persoană cu creierii la ea înțelege că, odată ce devii celebru, publicul are „dreptul” să știe ce învârți. Pentru că, aparent, sunt milioane de oameni cu o viață atât de anostă, încât nu pot trece noaptea fără să știe ce rochie a purtat Madonna la Premiile Grammy.

Dar cam aici ar trebui să fie limita.

Știi că, dacă mergi pe covorul roșu, vei fi pozat din toate unghiurile și toți urâții la suflet vor face mișto că ți s-a văzut breteaua de la sutien sau că nu te-ai epilat corect. Nu e normal, dar asta este lumea, cu gura ei slobodă și rea.

Dar să fii vânat ca un animal, să nu poți sta liniștit la masă cu maică-ta, la o stațiune de ski, sau cu nevastă-ta, asta este deja altă discuție.

Presa de scandal din Marea Britanie este stat în stat, asta să nu spun că e grupare teroristă. Să trimiți elicoptere să survoleze insula pe care prințul stă câteva zile cu familia, să supraveghezi apropiații lui (chiar și iubitele) mai ceva ca FBI-ul în filmele de acțiune, este prea mult. Ce bine că nu s-au apucat să o pozeze pe Diana, imediat după accident, în timp ce agoniza. Ah, stai …

Este absolut normală ura pe care Harry o are față de presa de scandal și uimitoare lipsa de coaie a Casei Regale în ceea ce privește această structură mafiotă. Dorința lui de a se distanța de așa ceva, este absolut naturală și recomandată.

Prințul a rămas la mintea unui puțoi de 12 ani

Asta mi se pare cea mai urâtă replică, pe care am citit-o pe social media (normal, de la oameni care nu s-au obosit să citească Spare, dar au opinii).

Cred că fiecare dintre noi are reacții imature. Și cred că asta ne păstrează tineri, chiar dacă suntem deja mai aproape de groapă, decât de momentul nașterii. Suntem adulți la casa noastră, dar uneori ne purtăm ca niște zăpăciți de copii.

Este normal ca moartea timpurie a mamei și lipsa unei șanse reale de doliu, să îl dea peste cap. Eu l-am pierdut pe bunicul meu, tată pentru mine, la 23 de ani. Hai să spunem că în vara aia, am picat absolut toate examenele la facultate, de am intrat cu o groază de restanțe în toamnă.

Nu pentru că eram tâmpită, nu pentru că nu am fost un copil studios, pur și simplu a fost o moarte atât de neașteptată, că m-a dereglat complet. Și eu aveam 23 de ani, „mama” mea trăia (bunica, soția lui), ea era părintele principal, să zic așa.

Eu am avut ocazia să-mi plâng acești doi părinți, am avut sprijin, maturitate. Mama Ana a murit, când aveam 38 de ani.

Am primit multe îmbrățișări atunci, de la rude, prieteni și vecini dragi. Am putut să plâng în liniște, să le mângîi mâinile reci ca marmura până aproape de groapă.

Acești 2 copii nu au putu face asta. Nu au avut voie să plângă, pentru că nu cadrează cu normele regale (să nu spunem cât ar fi fost linșați mediatic), au mers în urma sicriului, aproape neputând înțelege ce naiba s-a întâmplat.

Prințul Harry crede cu convingere ani mulți că Lady Di de fapt a făcut o nefăcută și se ascunde undeva, departe de paparazzi. A fost, probabil, mult timp, metoda lui de a nu-și pierde mințile, într-o familie regală, în care nu e cool să îți arăți sentimentele. Cel mult, îi pui o mână părintească pe picior copilului tău și-l anunți că a murit maică-sa. Darling boy.

Nu este o carte picantă, oricât a încercat presa de scandal să o prezinte în acest mod

Normal, tabloidele nu au scăpat ocazia de a, mă iertați, defeca în oala cu sarmale nici de data asta. Cartea a fost prezentată în toate modurile, luată la refec de presa de scandal și de neaveniții semi-docți, care nici nu au citit-o, dar știu ei mai bine.

Elementele alea „picante” apar sporadic în carte. În rest este pur și simplu o carte despre un prinț. Care povestește chestii, rememorează evenimente, caută înțelesuri în trecutului lui.

Nu este ură în cartea asta sau poate nu am înțeles eu ce dorea poetul să zică. Mi se pare scrisă cu drag, cu maturitatea bărbatului de aproape 40 de ani, tată și soț. Vorbește cu duioșie despre Gan Gan (Regina Mamă), despre Granny (Regina Elisabeta a II-a), cu dragoste despre tatăl lui și fratele mai mare.

Până și despre „cealaltă femeie”, Camilla, scrie frumos. Recunoaște că nu a fost încântat de prezența ei (cine ar fi), că l-a rugat (alături de William) pe Prințul Charles (acum rege) să nu se căsătorească, dar nu este urâcios și nici lipsit de respect.

Recunosc sincer că eu, de câte ori mă gândesc la ea, am în cap cuvântul ăla de începe cu „c” și se termină în „urvă”, dar nu și Harry. Dacă citiți cartea, vei afla mai multe despre doamna în cauză și faptul că probabil mai merita și câte un scuipat între ochi, măcar în câteva ocazii.

Cartea nu mi se pare o vendetta, nu mi se pare o răutate la adresa familiei, nici măcar o declarație de război. Dacă aveți interesul de a o citi, recomand să o faceți. Apoi să-mi spuneți aici, ce v-a atras cel mai mult atenția 🙂