Acum câteva zile un “domn” a avut o reacţie la articolul cu OMV-ul, o reacţie la fel de “insuficientă” ca şi anii săi de studiu sau cei “absolviţi” din ăia 7 de acasă. Pentru el şi alţii, care cred că sunt pe maidan sau la birtul din cartier, pe acest blog nu se permit expresii licenţioase.
Aşa cum eu îmi bat capul să scriu decent şi comentatorii mei dau ce au mai bun în ei, mi se pare normal ca şi specia asta de comentatorus prostus să binevoiască a presta litere cu grijă şi respect. Dacă nu pentru mine, că nu e de acord cu articolul, măcar faţă de câteva sute de oameni care intră pe aici în fiecare zi, dintre care sunt poate destui copii sau doamne.
Concluzia offtopic-ului deci este că poţi combate ideile mele cât doreşti, atât timp cât nu jigneşti pe nimeni sau foloseşti limbajul de autobază. Dixit.
Revenim la oile noastre şi la ideea comentariului în cauză, care era interesantă. Şi grăitoare pentru nivelul de gândire al multor români: “Păi ce, am salariu de 500 de lei pe lună, de ce să nu iau mită?”
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la familia mea şi ce şuturi în tender mi-aş fi luat pentru bani nemunciţi, simt aşa o mare durere. Dacă aş fi luat bani nemeritaţi, cred că ai mei mi-ar fi dat ocazia să probez first hand viaţa de sub podurile din Timişoara, cot la cot cu cerşetorii de se scălâmbăie toată ziua prin intersecţii, crezând că sunt chioară de îi ignor, nu pur şi simplu dezinteresată.
Printre marile învăţăminte în casa mea a existat mereu o poruncă foarte clară, pe care ştiu că trebuie să o respect, că focul iadului e midsummer night’s dream faţă de ce draci înghit de la familion. Porunca în cauză sună aşa: “să nu pui mâna pe ce nu e al tău”.
Nişte bani “atenţie” aşa cum sunt atâţia români obişnuiţi se califică pe loc fruntaş în zona “ce nu e al tău”. E la fel de adevărat că muncesc în 2 locuri pentru un trai decent şi că fiecare membru al familiei a facut asta sau încă face. Ştiu că la 20 de ani am decis (după 5 ani de studii pedagogice) că nu aş putea lua bani nemunciţi iar salariul pentru un educator-învăţător e dureros de mic, aşa că am trecut direct în media. Unde primul an a fost absolut magnific în ideea în care am învăţat meserie şi am muncit gratis, că doar eram şmecheră şi mă auzeam la radio.
Peste ceva ani ştiu că am avut salariul tot mai mic (făcea patronul, dragul de el, economie, că era scump merţanul nou cumpărat în perioada aia) şi chiar se apropia sensibil de ăla minim pe economie. În momentul respectiv am început să lucrez în al doilea job şi am ajuns la un venit ceva mai relaxat. Niciodată în 10 ani de muncă nu mi-a venit ideea perversă de a pune la portjartier valută pentru care nu am “fluturaş”.
Dacă la ora asta ai numai 500 de lei salariu, cred, dragă comentatorule, că ai de luat nişte decizii importante. Poate găseşti un seriviciu mai bun, poate încerci o specializare, ceva. Faptul că mulţi stau pe un salariu bun dovedeşte în primul rând că se poate şi în al doilea rând că au muncit mai mult şi mai bine decât tine, au învăţat mai mult sau au ştiut să îşi joace “cartea” aşa cum trebuie. Există ceea ce se cheamă “noroc”, dar o parte din ăsta ţi-l mai faci şi singur.
Mita nu justifică niciodată nimic, nu arată decât că nu poţi mai mult, deci te înfrupţi din acel “ce nu este al tău”, despre care părinţii ar fi trebuit să îţi vorbească prin pruncie. Corupţia nu rezolvă nimic, îţi va da numai impresia că meriţi banii ăia. Şi scuza că nu poţi trăi altfel, dovedeşte doar neputinţă.
Fiecare ne cam merităm soarta până la urmă şi chiar remuneraţia, mică sau mare. Dacă nu îmi place salariul, plec la mai bine. Nu stau pe un post, mă plâng toată ziua că e vai de el, apoi pun în buzunar nişte bani primiţi ca şpagă pentru a-mi face de fapt munca sau pentru a închide ochii la o ilegalitate, după care vin din nou acasă cu buzunarele pline de bani “negri” şi mă dau cu fundul de pământ că e jobul naşpa.
Şi pentru că respectivul comentator se lega de articolul cu angajaţii OMV care vin să servească de obicei clienţi din maşini mai bune, în defavoarea celor care vin în maşini mai “slabe”, să nu confundăm şpaga cu bacşişul pe care decidem noi dacă îl lăsăm. Una este să las băiatului care mi-a pus benzină sau umflat cauciucurile 2-3 lei, deşi ştiu că are salariu, dar sunt eu mulţumită de modul în care mi-a tratat maşina şi alta este să “ung” de la opincă la vlădică tot “lanţul trofic” de la o instituţie, pentru a ajunge să beneficiez de ceva ce mi se acordă prin lege poate chiar cu titlu gratuit.
Un ospătar simpatic, puştiul care îmi spală maşina (era unul în vară, care i-a făcut băiţă Corsicăi cu atât drag, de parcă era a lui), chiar taximetristul care m-a servit recent primesc acea mică atenţie, prin care doresc doar să le demonstrez că serviciile au fost calitative şi sunt mulţumită. Culmea este că niciunul dintre domeniile în care am ales să mă “afirm” nu permite ideea de şpagă (sau poate nu ştiu eu să iau), dar asta nu le-a făcut mai puţin dezirabile.
Voi consideraţi că este normal să luaţi bani “în plus” doar pentru că este salariul mic? Când aţi dat ultima dată şpagă? Când aţi luat? 😉
