Am facut eu ce am facut aseara si tot am ajuns la spectacol. M-am nimerit la Muzeul Satului pe la 8 si ceva, imediat dupa ce am terminat emisiunea. Am intrat usor, era normal: aveam acreditarea de presa si bratara pentru 2 zile de spectacole, in ideea ca poate azi merg la Paco de Lucia.
M-am intalnit cu o veche prietena, Alexandra, careia imi place sa ii zic Aleix … am povestit si noi putin, mi-am luat un Cola. Stiu ca ar trebui sa nu mai beau, dar din cand in cand chiar simt nevoia.
Am sunat-o pe Ina, alta prietena, care era destul de stresata cu parcarea. La cata nebunie era la Festivalul Plai, era clar ca parcarea avea sa fie o problema. Nu stiu sigur cum a rezolvat-o, dar ne-am intalnit in cele din urma in partea dreapta a scenei, asa cum apucasem sa ii spun la telefon.
Am nimerit numai bine pentru concertul Jean Luc Ponty and the Band. Dupa cum era de asteptat, concertul a fost exceptional. Un artist atat de experimentat nu putea da gres.
Spre deosebire de Garana Jazz Festival, lumea nu era atat de innebunita de incantare ca este la Jean Luc Ponty. Diferenta (am gandit eu) a fost ca la Garana cei care au venit stiau clar pentru cine vin. S-au strans acolo pasionati ai jazz-ului, asa ca era clar ca isi doreau sa fie cat mai aproape de el.
Aici erau cam de toate natiile. Oameni veniti la un mic si o bere, unii veniti pentru TerniPe sau Pentatones. Cativa stiau despre Jean Luc Ponty si ceilalti artisti, restul se intamplasera pe acolo.
Spre final de concert i-am propus Inei sa ne ducem inspre scena, poate ne lasa cineva sa ii mai vedem pe artisti o data. Banuiam ca va fi totusi ceva paza. Am ajuns in spatele masinii de Pompieri si .. nimeni. Liniste si pace. Asa ca ne-am strecurat si mai in spate, chiar langa scena.
Au iesit artistii, dupa ce au onorat un bis, si am putut sta putin la povesti. Era oricum mai bine decat 2 minute cat am avut inainte de ora 5. Jean Luc era incantat sa ne revedem. Ne-am imbratisat si s-a laudat ca de data asta este bine imbracat. Cred si eu, la ce frig a tras anul trecut la Garana. Guy, basistul era in mare forma, ca de obicei. El este “mistocarul” trupei, sarea si piperul pana la urma.
S-a discutat despre o posibila revenire in Romania cu ocazia altui concert in viitor. Sa speram. Oricum, voi incerca sa ma strecor sa mai povestim. A fost o reintalnire atat de placuta. Chiar daca nu mai era Thierry in trupa, band-ul lui Ponty este in continuare redutabil.
Acum nu imi mai ramane decat sa ma gandesc cu drag la ei si sa sper intr-o revenire in Romania. Nu am cerut autografe, nici macar nu am facut poze impreuna, desi nu mi s-ar fi refuzat aceste mici favoruri. Nu este nevoie de asa ceva. Amintirile sunt destul de intense incat sa tina loc de tot 😉
