L-am văzut de câteva ori în staţia de metrou. De fapt la intrarea în staţie. După cele 2 tonete Halal Foods cu hot dogs şi gyros, pe caldarâm, printre gumă de mestecat aruncată de ‘civilizaţii’ de aici şi toate celelalte resturi şi lichide ce se preling de peste tot.
E tânăr, cam de vârsta mea. Stă pe o bucată de carton uşor ferit să nu-l încalece trecătorii. Nu e animal mai grăbit decât un new-yorkez ce aleargă de la autobuzul Q53, Q21 sau Q11 spre staţia subterată de metrou de la Woodhaven-Slatery Plaza. Totul este în viteză, oamenii nu merg agale, de obicei aproape se calcă în picioare.
Alături de el, împărţind frăţeşte cartonul, este un câine mereu adormit. Un bulldog sau ceva similar, alb şi cu botul acela teşit. Doarme, înnebunit de căltură. Nu e pic de umbră în uriaşa intersecţie, iar cei doi stau în plin soare, care acum câteva săptămâni aducea temperatura la umbră peste 100 de grade de-ale lor, deci 40 şi bine Celsius. Nu vreau să ghicesc cât de cald era la nivelul asfaltului ..
Am trecut de câteva ori pe lângă el, mereu grăbită să urc în M sau R, să pornesc spre Manhattan. I-am aruncat o privire de fiecare dată. Tânărul pare destul de curăţel şi are un carton pe care scrie ceva despre şansa la viaţă şi nuş’ ce greutăţi ce l-au adus acolo, să cerşească. Nu are nimic rupt, pare întreg. Deci apt de muncă.
Citea. De cele mai multe ori l-am văzut cu nasul cufundat în câte o carte, cu privirea urmărind şirul negru de litere şi mai puţin furtuna de picioare perechi ce se trece pe lângă el.
Nu prea puteam înţelege de ce nu-şi caută ceva de lucru, când, oricât de nasol ar fi cu criza, ceva de muncă îţi găseşti. Hai să fim serioşi, că e New York, nu Ocolita din Deal. Probabil asta era alegerea lui şi chiar nu simţeam că mă deranjează personal. Spre deosebire de ţiganii noştri cu ‘hai, dă şi mie, mâncaţi-aş, în general cerşetorii de aici sunt tăcuţi”. Mai intră câte un ‘antreprenor’ din ăsta pe metrou şi dă din măcănitoare, dar cei ‘statici’ tac din gură. Unii cântă, alţii tac şi te privesc cu speranţă sau citesc. Măcar nu ţi se bagă-n suflet.
Am regretat că nu m-am lipsit de câţiva dolari, pentru că părea simpatic. Plus că necuvântătorul de lângă el apăsa chiar mai tare pe coarda mea sensibilă, decât un tânăr capabil de muncă, dar care stă cu mâna întinsă.
Asta până acum 2 săptămâni.
Imediat ce autobuzul a ajuns în staţie, am luat ‘foc’ spre staţia de metrou. Am ajuns în apropierea intrării şi l-am văzut iar pe tânăr. Citea şi fuma.
În secunda în care l-am văzut pufăind, mi-a ieşit din cap ORICE urmă de milă. Un pachet de ţigări costă aici undeva la 12 dolari. PACHETUL. Cu 12 dolari, un om singur, fără exagerat de multe pretenţii culinare, cam acoperă o zi de mâncare. Sau măcar jumătate. Dar omul nostru, deşi ţinea cartonul cu povestea lacrimogenă şi cerea o şansă la viaţă, fuma lejer. Ardea bani ce-i puteau acoperi mâncarea sau măcar îl mai scoteau din rahat.
Urăsc să-i aud pe unii şi pe alţii că o duc greu, dar nu s-ar lăsa de fumat orice ar fi. Când nu ai bani suficienţi, nu îi arzi pe tutun. Nu arunci sute de lei pe lună pe prostii, ca apoi să plângi că-ţi mor copiii de foame. Şi scuza că ‘nu mă pot lăsa’ nu pluteşte. Când eşti disperat, te laşi fără discuţii. Atât timp cât încă arzi banii respectivi, înseamnă că nu ai încă voinţa necesară şi nici motive să-ţi tot plângi de milă.