Undeva prin noiembrie (mai spre final), Tomatina căuta de zor partener pentru Kick Boxing, pentru campania de la Danone, #obiceiurisanatoase. Şi pentru că ştia ce trecut ‘marţial’ am eu, s-a gândit să-mi facă bucuria de a mă invita la nişte antrenamente, chiar dacă nu sunt pe stilul respectiv (am făcut Karate 5 ani) şi mai nou sunt destul de sedentară.
Antrenamentele (câte am prins, că am plecat în Spania în timpul campaniei) au fost excelente, aşa că nu pot decât să recomand sportul în cauză. Am prins un antrenor foarte simpatic şi fără ‘trăiri’ de mare bătăuş, chiar dacă susţine cursuri într-un stil nu chiar paşnic. Mi-a plăcut enorm modul în care prezenta ideea de arte marţiale şi faptul că-şi sfătuia cursanţii să se preocupe de antrenamentul lor, să muncească pentru a progresa şi să nu vadă artele marţiale doar ca pe o metodă de a ciomăgi pe cineva.
Spre deosebire de filmele proaste în viaţa reală să te iei la pumni şi la picioare NU este o idee bună. Un practicant de arte marţiale, care-şi foloseşte chestia aia dintre urechi, NU va cauta ocazii de trântă. Pentru că nu ştii niciodată cum ieşi dintr-o încăierare, iar legislaţia nu este mereu în favoarea ta. Plus că e mai indicat să eviţi o confruntare, decât să te bagi în rahat doar aşa de distracţie.
Am apreciat enorm că Bogdan (sper că nu i-am greşit numele) îşi educă practicanţii într-un mod paşnic, departe de ifosele de macho pe care le au alţii. Are oameni care participă în competiţii specializate (se vedea oricum pe ei că au o tehnică foarte bună) şi din ăştia ca mine, mai mult sau mai puţin virgini în kick boxing. Avantajul meu este că am făcut ceva chestii marţiale la viaţa mea (treabă ce se vede la tehnică), dezavantajul este că am de adaptat tehnica rigidă de Shotokan la tehnica şi garda de kick boxing.
Nu am mai făcut serios karate de ani buni. Am avut program amboulea cu serviciul, apoi am început să călătorim prea mult (6 luni pe an suntem în afara ţării), dar sunt un ‘promoter’ al artelor marţiale de orice fel, atât timp cât sunt practicate cu cap şi cu un instructor decent.
M-am apucat serios de karate pe la 21 de ani. Am început de la zero, cu o coordonare de mirul lumii, zero rezistenţă la efort, mobilitate cât o scândură. Am fost cred cel mai prost student pe care l-a avut instructorul meu şi chiar el, după vreo 4 ani, îmi spunea zâmbind că am pornit de foarte jos. Ştiam asta, că doar nu eram oarbă. Mi-a plăcut să ştiu că am crescut frumos ca şi karateka şi că mi-am meritat fiecare grad primit. Sensei are prostul obicei să fie un zbir la examene, aşa că nu iei o centură doar pentru că ai ochi albaştri.
Faptul că am ajuns un practicant decent de la un zero barat cum era stă acum la baza ‘filozofiei’ mele de viaţă. Antrenamentele m-au educat ENORM, chiar dacă eram ditai dălăul de femeie, pentru că mi-au arătat un amănunt important: dacă ai pasiune şi eşti dispus să munceşti, VEI REUŞI. Nu sunt campion (că nu particip de obicei la concursuri – sunt costisitoare şi la vârsta asta nu simt că am ceva de demonstrat), nu sunt vedeta clubului, dar sunt un practicant bun şi am reuşit destule chestii pe care la început nu-mi ieşeau. Şi astea doar pentru că, timp de 5 ani, am respirat karate şi m-am antrenat de parcă mergeam la Mondiale.
În anii aceştia mi-am ‘sculptat’ corpul destul de agreabil pentru o slăbănoagă ca mine, am câştigat coordonare, mobiliate, tehnică şi mai ales la nivel psihic modificările au fost incredibile. Am fost mereu un copil ‘distrat’ şi cred că, dacă era moda la noi, primeam şi eu vreun diagnostic de ADD măcar. Nu sunt un om foarte disciplinat în general, am accesele mele de lene. Dar m-am educat ca, dacă am ceva ce-mi doresc, să trag până obţin. Sunt în stare să muncesc cu orele fără oprire, dacă ştiu că trebuie depus efort, mă concentrez uşor pe treburile mele (destul de util, ţinând cont că 14 luni în ultimii 2 ani am lucrat din bucătărie, din sufragerie, cu un copil de 5 ani în preajmă, cu oameni care vorbesc etc.
O altă chestie pe care am prins-o din AM este să nu am planuri uriaşe dintr-o dată. Împarţi un ţel ma mare în altele mai mici, mai uşor de obţinut şi de ‘contorizat’, munceşti şi le atingi pas cu pas.
Mi-ar plăcea să mă reapuc serios de sport şi chiar intenţionez să fac asta şi pe ‘dincolo’, că s-a găsi ceva şi pentru mine. Iar costurile lunare nu sunt chiar exagerate. Că este Shotokan sau TKD, nu contează, e plăcut să te antrenezi şi în alte stiluri. Mi-aş duce CLAR copilul la arte marţiale pentru că, dacă are un instructor bun, e incredibil cât de bine îi va face.
E nevoie să ne maturizăm ca societate şi să încetăm să vedem artele marţiale ca pe o prostie sau bătaie de proşti. Am văzut mereu antrenamentele mele ca pe un mod de a-mi schimba unele aspecte din viaţă, ca pe o educaţie a corpului şi a minţii. M-a atras mereu ‘Do’-ul din stilul meu, am încercat să aplic în viaţa personală unele dintre învăţăturile respective.
Săru’mâna Tomatina de invitaţie, e plăcut să testezi un stil nou, cu un instructor la fel de matur (spiritual) ca şi instructorul meu de Karate. Lăsaţi stereotipiile şi prostiile, încercaţi să vedeţi ce înseamnă cu adevărat artele marţiale, departe de filmele de bătăi şi de imaginea bătăuşului cartierului.