Pentru familia mea “revoluţia computeristică” a venit pe când eram prin a XI-a cred .. cu un 286 la “mon pere” la birou. Acasa am făcut un 386 şi ne destrăbălam cu “istorice” gen Prehistoric (na, că s-a brodit), DOOM, Wolfenstein şi Mario.
După care l-a pus sfântul pe genitor să găsească la un amic un joc mai altfel. Tre’ să facem o paranteză şi să explicăm junilor cetitori că pe vremea aia, adică în aialaltă eră, nu stăteam cu ochii cât cepele pe net, aşa că accesul la jocuri era cam greu, să nu zic aproape imposibil. Aşa că fiecare culegea de pe la alţii ce apuca şi făcea colecţie. Să îl ţie ăl de sus pe tată-miu, că mereu a suferit de mania adunatului, aşa că ne-am pricopsit cu tot ce mişca în domeniu.
Pe vremea aia, dojo era fată inocentă şi nu dăduse în patima statului pe compul personal (well, stau pe scaun, dar intrăm în detalii) din simplul motiv că obiectul în cauză erau superb, incredibil şi inexistent.
Împărţeam cu ăl mare jucăria lui şi prestam games cu schimbul.
Un joc la care am ajuns să colaborăm a fo’ chiar şmecheria asta de Supaplex, la care “munceam” cu zilele. Nivelele de început erau simple, necesitau dexteritate, de aia aveam eu. După aia trebuia să mai şi cugeţi şi la faza asta eu stam prost. Aşa că bărbatul casei se ghemuia în scaun, îşi punea bărbia pe genunchii la fel de plini de grăsime ca şi penele de gâscă de apă şi cogita îndelung.
Echipă ţeapănă, vă zic eu.
Dacă ne împotmoleam la o fază la care nici reflexele mele bune nu ajutau, mutam pe dischetă jocul şi îl jucam pe 286-le de la muncă. Da, se mişca mai în reluare şi puteam să fac “ze megic”.
Un alt jucător de Supaplex era prietenul lui tată-miu, “tată-miu vitreg”, după cum făceam mişto noi. El era o combinaţie între noi doi (mai reflexiv un pic, dar jucător bun). Şi să vezi ce planificare de joc se făcea, cum gândeam turele încât să terminăm câte un nivel şugubăţ. Avem şi la ora asta 2 neterminate (din final cred), care ne-au scos peri albi şi barbă lungă.
Au trecut anii şi, deşi am simţit cu toţii mare drag de alte jocuri, atât de preocupaţi de unul singur nu am fost. Şi echipele în cauză nu mai aveau rost, că le dădeam noi de capăt şi singuri.
Mă veţi acuza că ţin morţiş să vă stric zilele, cu mesajele mele lacrimogene. Vorba aia, scriu puţin, prost şi trist. Vestea primită vineri ne-a lăsat pe toţi mască. Prietenul lui mon pere acuza de nişte zile dureri de spate. A luat omul concediu medical şi, când să plece de acasă după repaos, a coborât la parte şi a sunat-o pe soţie. Nu mai putea călca bine.
La câteva ore de la aducerea la spital, a trecut în stadiul de pareză de la brâu în jos. Cum în România urgenţele se planifică altfel, ABIA AZI i-au făcut RMN. Mâine un eco. Vestea şocantă este că are o tumoră care presează. Chiar şi mai grav este că e un stadiu avansat.
Stau şi mă tot gândesc ce drac de învăţăminte să tragi de aici (că doar viaţa ne dă mereu lecţii) .. să mergi des la control de rutină? Să nu treci de 10 ani ca vârstă? Un om în putere, la 50 şi ceva de ani e pus în faţa unei situaţii limită. Nu vă încarc glandele lacrimale cu amănunte despre cum a picat vestea peste soţie şi cei doi copii, pe care i-au crescut exemplar, deşi mereu în pragul sărăciei.
Dacă e să punem la cale liste de dorinţe, aş vrea să terminăm jocul ăsta, dar cu condiţia ca el să fie sănătos, aşa cum era acum mai bine de 10 ani. Ce zici …. , te bagi?
