Se întâmplă multe chestii între urechile mele, dar noaptea parcă toţi neuronii o iau razna. Să te ferească ăl de sus ce pot visa şi ce combinaţii de aminitiri / filme / fantezie pot scoate. Mi-e de multe ori ciudă că mă trezesc şi uit ce am visat, că aş face bani frumoşi din romanele proaste ce ar rezulta din toate acţiunile respective.
Azi-noapte am ucis un om. Un ucigaş în serie, deci nu am avut niciun tremur. L-am strâns de gât, până şi-a dat duhul. E poveste lungă … l-am găsit într-un “pet store” de la colţul unei străzi din oraşul meu, unde vânzătoarea era deja legată fedeleş iar nebunul era în spatele meu şi rânjea văzând reacţia mea de om normal, când e faţă în faţă cu un ghem de om şi sfoară, speriat de moarte.
Am fugit pe strada respectivă, urmărită de individ. Că mereu mă urmăresc, de câte ori mă bag în seamă sau doar sunt martor. Am dat de un tânăr în ceva uniformă (nuş’ ce era că nu arata a nicio uniformă pe care s-o ştiu din viaţa reală) şi i-am cerut ajutor. M-a ignorat iniţial, dar l-am ţinut strâns de mână, ascunşi la colţul străzii, dominat de o vilă mai mult decât decentă, locuită de o bună prietenă din copilărie. Faza cu vila şi prietena e reală.
Deşi iniţial nu m-a crezut, tânărul a fost convins după ce am descoperit nuş’ ce pungă din aia “zip lock”, în care era ceva ce dovedea faptul că nebunul e chiar nebun şi criminal pe deasupra. Probabil mi-au rămas pungile astea în cap de cât tot îi fac lui D. sanvişuri, plus că m-am uitat prea mult la Bones sau Cold Case cu toate dovezile lu’ peşte. Cert este că nenea era deja lângă noi şi, cum tânărul ăsta care cică mă proteja ardea gazul de pomană, m-am aruncat la gâtul criminalului şi am strâns cât am putut.
După ce l-am “terminat” pe criminal, cum creierul meu mai avea chef de tot felul de giumbuşlucuri, am plecat de lângă casa respectivă, în curtea căreia m-am jucat mult şi bine în copilărie cu prietena mea, nu înainte de a observa că o parte din faţadă avea tencuiala dusă, deşi în general vila era excelent întreţinută. Pe cealaltă parte am dat de sora mai mare a prietenei mele, tristă că plecau din casă, cuget că o vânduseră.
Vestea mă întrista şi pe mine, în vis, la fel de mult ca pe prietena mea. Am văzut-o apoi pe mama ei, cu demnitatea ei de doamnă, obişnuită să nu-şi arate sentimentele.
Culmea e că m-am trezit, dar ciudăţenia asta de vis mi-a adus aminte de nişte oameni care au avut clar un aport la formarea mea.
Cu O. am fost colegă de la grădiniţă până în clasa a VIII-a, când ea a plecat la Colegiul Bănăţean, iar eu la Peda. Încă de când eram prin primară, mama ei m-a invitat să vin să ne jucăm împreună. Aveau şi ei o situaţie familială destul de ciudată. Cei doi părinţi veniseră în mariaj cu câte o fată (unul văduv, altul divorţat), cu 4 ani distanţă între cei doi copii şi împreună au avut cea de-a treia fată, cu 4 ani mai mică decât cea mijlocie. După cum glumea bunică-mea “copil meu şi al tău îl bat pe al nostru”.
Ambii părinţi erau intelectuali (cadre universitare), domni cu d mare. Fetele au fost crescute tot pe ideea de a învăţa şi de a fi cele mai bune, chestie care chiar se întâmpla. O. era premianta clasei, la fel şi celelalte două. Deştepte, frumoase foc şi educate ca la carte. De asta spun că au fost probabil o influenţă excelentă şi pentru mine, pentru că prietenia asta mă forţa să nu mă las chiar jos, mai ales că eram mereu întrebată cum merge şcoala.
Aveau vila pe care am visat-o azi-noapte, cu o curte generoasă în care ne-am frânt spinările jucând tot ce se putea, de la tenis la fotbal. Aveau şi un leagăn chiar lângă poartă pe care stăteam cu orele la poveşti şi o grădină pe care tatăl o uda cu sfinţenie.
Au trecut mai mult de 20 de ani de când am început să le frecventez casa. Bunica a murit, era o unguroaică de nota 100, s-a dus de bătrâneţe, fetele cele mici sunt plecate acum în Olanda, doar cea mare mai este în ţară. Locuieşte în cartier, în apartamentul ei. Cei doi părinţi sunt acum în pensie. El a fost dat afară acum câteva luni la încă o restructurare. I-am întâlnit acum câteva luni. Vârsta începe să-şi spună cuvântul. Recunosc încă figurile frumoase şi mature, dar apar tot mai multe fire albe. Fiica lor rămasă aici îmi spune că au îmbătrânit parcă 10 ani de când sunt în pensie.
Oameni extraordinar de dinamici şi de implicaţi în munca lor, genul de persoane pentru care nu există decât excelenţă, niciun compromis, sunt acum … pensionari. Sună ciudat să spun că-şi trăiesc bătrâneţea în casa aceea frumoasă, pentru că genul acesta de oameni par a trece prin eternitate păstrându-se la 40 ani. Cel puţin aşa-mi făceau impresia, pe când eram puştoaică.
În casa mare sunt ei doi. Fetele sunt la treaba lor, realizate în viaţă, aşa cum şi-au dorit. Casa străjuieşte falnic colţul de stradă şi sper sincer să se bucure de ea mulţi ani de acum înainte. De câte ori trec pe lângă ea îmi amintesc de copilărie şi de nişte oameni deosebiţi. Şi sper că înstrăinarea de casa de care ne leagă pe toţi atâtea amintiri va rămâne doar parte dintr-un vis ciudat, ce începea cu mine, ucigând un om.
