Este plină criză, cresc restanţele la bănci, oamenii realizează că sunt depăşiţi de situaţie. Sunt destui care s-au “aruncat” la credite ipotecare şi acum sunt ţinta batjocorii, că uite ce proşti au fost să se bage în aşa ceva.
Nu am credit pentru casă, pentru că am avut suficient noroc încât ăi bătrâni să se eforteze cu achiziţionarea minusculului apartament în care am copilărit. Este o “chichineaţă” de 3 camere, de nici 60 mp, într-un bloc din ’63. Avantajul este că toţi pereţii sunt din cărămidă şi că blocul se ţine destul de bine. Cu uşă ţeapănă şi “termopale”, plus cei 3 tei mari din faţa geamurilor, avem cam 24-25 de grade iarna şi vara suficient de suportabil încât să nu fi cumpărat până la această date aparate de aer condiţionat.
Nu este o casă de vis, nu am curte, nu am nimic în plus, decât ăia “patru pereţi”, dar este suficient pentru o familie mică şi oricum este un punct de plecare. Şi îmi rămâne mie, după ce ai mei se vor muta la “garsonieră”, după cum le place să glumească. Să aibă zile multe şi sănătate, că nu îi grăbeşte nimeni.
Pot spune deci că nu am stat în chirie nici o oră în toţi anii ăştia, că nu ştiu cum este să fii tânăr însurăţel fără un acoperiş deasupra capului. Dacă aş fi ştiut, foarte probabil că la ora asta contemplam lista de rate pentru următorii 30 de ani, la fel ca mulţi alţi români “proşti”.
Şi totuşi, dacă poţi sta în chirie, de ce să-ţi rupi spinarea?
Asta e cea mai mare întrebare. Se poate sta şi în chirie, sunt atâţia tineri români care fac asta. De ce să plăteşti rată?
Nu am trăit personal nici la “gazdă” şi nici în chirie, dar am avut colege de facultate şi cunoştinţe în situaţia asta. Ştiu cum arată cocinele apartamentele respective, am auzit şi citit chiar pe destule bloguri cum este viaţa de chiriaş. Cum lipsa unui contract te pune de fapt la mâna proprietarului, ce condiţii sunt în apartamente, cum se poate intra peste tine la orice oră etc.
Ştiu că sunt şi proprietari absolut de bun simţ, dar din păcate, ca şi în cazul celor ce oferă servicii turistice, calitatea şi respectul sunt excepţiile de la legea junglei.
Am discutat acum o lună cu S., cumnata “americancă” a prietenului nostru de aici despre situaţia aceasta şi despre interesul subit al românului de a fi “proprietar” pa casa băncii. Nici ea nu înţelegea de ce să nu stai în chirie, când şi ei au stat la fel ani buni, fără probleme. Apoi i-am povestit cum stă situaţia cu condiţiile, că eşti norocos dacă nu ţi se măreşte chiria periodic, dacă ai parte de un apartament în cel mai bun caz zugrăvit şi cu mobilă măcar din ultimii 30 de ani. Şi chiar şi mai norocos, dacă nu te trezeşti cu proprietarul peste tine în miez de noapte, că i s-a părut ceva suspect.
A făcut nişte ochi ca la urs. Cum adică să ai asemenea probleme? Păi există contract .. nu, nu există în cele mai multe cazuri. Păi proprietarul trebuie să pună locuinţa la un nivel decent. Mda, aşa se face teoretic. Practic avem un spaţiu uşor insalubru, cu mobila pe care nu o poate arunca proprietarul, aşa că te “dotează” cu ea. Păi nu are voie să vină neanunţat etc. Nu, asta poate aici. La noi poate orice. Pentru că, dacă nu-ţi convine, sunt alţi fraieri clienţi care aşteaptă şansa de a locui în coteţul respectiv.
Chiar dacă nu ştiu personal cum este la “proprietar”, recunosc că mi-ar fi venit în cap ideea de a lua un coteţ pe numele meu, nu contează efortul. Ştiind prin ce au trecut unii chiriaşi la noi, nu pot spune decât că ÎI INŢELEG. Într-o perioadă în care chiriile se apropiau deja vertiginos ca preţ de rata lunară pentru “casa ta”, încep să înţeleg unde băteau tinerii însurăţei.
O casă luată pe sistemul ăsta nu îţi permite mobilitatea unei chirii. Sunt oameni cărora nu le place să stea prea mult într-un loc. Sunt însă alţii care urăsc să se plimbe cu calabalâcul după ei. Aş fi omul ăla. Am stat 30 şi bine de ani într-o zonă absolut decentă din Timişoara. M-ar distruge să mă tot mut la câteva luni sa la 2-3 ani. Ştiu că sunt oameni care îmbrăţişează ideea de a vedea lucuri noi şi a trăi în locuri noi. Eu prefer stabilitatea. Şi, dacă ar fi să plec, aş pleca în altă ţară, nu m-aş tot plimba cu “coviltirul” prin oraş de fiecare dată când relaţia cu proprietarul se duce pe copcă.
Există o uriaşă presiune socială asupra noilor familii, de a avea “casa lor”. Nu poţi lua în derâdere nici asta, mai ales din perspectiva omului care a avut un loc al lui sau îl va avea în timp. Aş dori să spun că la americani nu e mare interes pentru casa ta, dar aş zice prostii, pentru că un procent serios din ei au “mortgage”. “Americanca” de S., are o căsuţă în Atlanta, alături de românul ei soţ. Au stat în chirie ceva timp şi au decis apoi să aibă “casa lor”, chiar dacă teoretic e a băncii. Aici este mai uşor să vinzi o casă, chiar şi dacă nu e “a ta”, deci ideea de mobilitate nu are chiar aşa de tare de suferit.
Prietenii din Alabama au trăit 4 ani chiriaşi, în condiţii clar mai decente decât ce există în România. Doresc însă acum să aibă un bebe şi o casă “a lor” părea ideea cea mai bună. Şi-au luat una într-o comunitate nouă şi curată, au o curte mare şi frumoasă, iar casa este “boboc”. Visează să se mute în San Diego, unde spun ei, clima este mai bună. În Alabama pe timp de vară este o căldură umedă de ţi le lichefiază ideile în cap, chiar dacă iernile sunt absolut plăcute. Vor mai sta câţiva ani în casa nouă, după care vor vedea ce se mai întâmplă şi dacă vor avea o oportunitate pentru mutarea pe Coasta de Vest. Dacă nu, merge treaba şi acolo.
Ne place să râdem de “proştii” care acum nu-şi pot plăti ratele la bancă, mai ales că unii dintre noi nu avem deloc experienţa vieţii pe unde apuci. Nu ştim ce înseamnă să te tot muţi periodic, să pleci dintr-un cartier în altul, să te rogi să dai de un proprietar decent.
Îmi pare sincer rău că în România tinerii trebuie să treacă prin asemenea greutăţi. Că un apartament de 4 camere costă la noi cât căsoaca din Alabama a prietenilor noştri, cu tot cu curtea aia ţeapănă, în care poţi juca şi un fotbal aproape. Că pentru românii noştri o rată înseamnă un salariu, în timp ce pentru “americanii” noştri din Sud, doar salariul ei (dacă doamne-fereşte el pierde jobul mai bănos) este suficient pentru a plăti rata şi a ţine casa. Nu ar mai putea economisi ca acum (sunt genul de oameni care ştiu să şi pună un ban deoparte) şi poate nu şi-ar permite să călătorească atât prin ţară, dar nu ar muri de foame şi nici nu ar pierde casa.
La doar 4 ani de la venirea cu bani puţini şi oalele cele noi, copiii ăştia au putut strânge 50 de mii de dolari avans pentru casă, au umblat prin ţară, au acum o rată pe care şi-o permit etc. Aici cred că este problema. În OPORTUNITĂŢILE ce li s-au deschis, chiar dacă nu au joburi cu salarii ameţitoare.
Nu pot deci să îi consider proşti pe cei care şi-au dorit un loc al lor, dar au ghinionul să trăiască într-o ţară în care preţurile la locuinţe au ajuns să depăşească în multe cazuri “occidentul”, în care proprietarii sunt stăpâni de sclavi şi creditele sunt cum ştim că sunt.
Este totuşi varianta “chirie” una mai bună? Voi ce experienţe aţi avut? Este anormal să-ţi doreşti un loc “al tău”? Voi cum vedeţi situaţia?
