De ce nu-mi lovesc copilul

Aparent suntem parte din cei 37% dintre părinții români care încearcă să-și crească urmașii fără pedepse corporale. Nu stiu dacă e mult sau puțin, cert este că subiectul a luat amploare și că tot mai mulți vorbim despre asta.

Dacă tot am deschis subiectul pe blog, astăzi mi-aș dori să explic de ce nu consider că Nadia ar avea nevoie de asemenea „încurajări”, dar să și încerc să-mi explic de ce există 63% dintre părinți care își mai cârpesc din când în când copiii.

De ce își lovesc unii părinți  copiii?

Generația mea a crescut cu cheia de gât și cureaua pe fund

Pe vremea mea (în caz că vă lipsea expresia asta) mulți copii stăteau singuri acasă, după ce veneau de la școală, pentru că bonele nu era chiar atât de la modă, buncii erau pe la țară și părinții clădeau comunismul. Asta a fost, așa s-au putut descurca.

La mine a fost o idee mai ușor, pentru că bunica s-a pensionat la vreo 3 ani după ce am venit la ei, deci era mereu cineva acasă. Probabil de asta și consideră ai mei că am fost cuminte, că nu prea puteai întoarce casa cu susu-n jos, când era cineva prezent acolo mereu.

Părinții noștri, majoritatea, au crescut cu șuturi în dos. Cu bătăi crunte, în multe cazuri, că așa era filmul.

Și prin anii 80, pe când am avut eu onoarea să cresc, mulți copii o luau rău pe cocoașă. Cei complet nebătuți sau care scăpau cu o palmă la un an (ca mine), erau foarte puțini, norma era să cumințești copilul cum se cuvine și cum se cuvine era cu cureaua, nuiaua, parul sau ce mai găseau oamenii în gospodărie.

Este foarte greu pentru un copil bătut să nu considere acesta un model de parenting, pentru că e ceva normal pentru ei. Chiar și noi, înainte de a o naște pe Nadia, spuneam că probabil va lua câte o palmă la fund, când va sări calul prea tare.

Am stat apoi și am mai studiat una-alta, mi-am reactivat niște cunoștințe de psihologia copilului, mi-am pus întrebări și apoi am decretat că nici pălmuța aia nu intenționez să o dau.

Nu spune nimeni că așa se va întâmpla, dar încerc să nu consider această strategie în arsenalul meu curent de parenting.

Sunt mai puține șanse pentru fiica noastră să o încaseze, dacă am decis că nu apelăm la această metodă, decât dacă o considerăm OK, pentru că și noi am mai luat-o, chiar dacă atât de rar și nu mai mult de o palmă.

Viața este grea.

Nu găsesc o explicație mai doctă, suntem stresați, obosiți, plini de draci.

Așa cum părinții noștri veneau cu bagajele lor de frustrări de la lucru, de la interminabilele cozi, de la o mie de porcării ce li se întâmplau într-o zi și nu mai aveau răbare cu nădrăvăniile noastre, așa suntem și noi bombardați de stres și mizerii.

Eu am noroc că stau acasă și-mi câștig existența de la calculator. Sunt conștientă de acest privilegiu, la fel cum este și soțul meu, care merge la client, face analiza tehnică și vine la fii-sa acasă.

Nu avem datorii, ne înțelegem bine, copilul e sănătos, noi la fel. Avem mai puțin stres decât mulți români care abia se târâie cu banii de la o lună la alta, cu job greu, cu ore întregi petrecute în trafic, cu șefi idioți etc.

Înțeleg deci mecanismul. Omul vine cu neuronii făcuți franjuri și acasă descoperă că urmașul a făcut cine știe ce tâmpenie majoră. Și-l scapă niște dumnezei, plus o palmă liniștitoare (pentru părinte).

Cu cât ești mai plin de nervi cotidieni, cu atât mai multe sunt șansele ca ăla micu să o mai încaseze, mai ales dacă și tu, părintele, ai crescut în acest mod.

Pentru că funcționează

Bun, aici discutăm despre diferența între o palmă la an și 3 bătăi pe zi cu cureaua pe spate, până la sânge.

Pentru un copil care pare de nestăpânit, o palmă îl va opri din ce face și-l va speria. Deci metoda a funcționat, înțelege că a sărit calul și ai liniște. Sunt șanse ca mult timp după asta să își amintească întâmplarea și să știe că, dacă întinde prea mult coarda, va fi pălmuit.

Deși ideal este ca niciun copil să nu primească palme (chiar astea ușoare și rare), îmi permit să cuget, din perspectiva mea de necunoscător, că o asemenea palmă foarte rar dată chiar nu tarează pe viață copilul respectiv. În majoritatea cazurilor este vorba de copii iubiți și îngrijiți bine, pe care părinții îi apreciază și-i tratează cu multă atenție.

Altfel stă treaba cu copii bătuți în adevăratul sens al cuvântului, făcuți în toate felurile, care aud doar cât de inutili sunt, cât de răi și de proști etc. Culmea, în cazurile acestea, bătaia nu mai funcționează, pentru că micuții sunt obișnuiți cu tratamentul și chiar nu mai contează pentru ei.

De ce am decis să nu lovesc copilul?

Acum să revenim la ideea articolului, motivele pentru care eu cred că nu ar fi o idee bună să o disciplinez așa pe Nadia:

Încă nu am găsit un motiv întemeiat

A scris cu un creion cu mină pe o bucată de perete. În câteva secunde, cât mi-a luat să mă spăl pe mâini. Când am revenit în cameră, fii-mea era radioasă. M-am speriat că-și bagă creionul în ochi, așa că l-am luat din mână. Între timp nu știam de ce tot zice „me, me” (melc). Desenase niște dungi verticale, ea zicea că-i melc.

M-a pufnit instant râsul, ce să-i mai fac. Cine era de vină? Păi adultul de a lăsat un rotring unde un copil de un an jumate are acces.

A aruncat mâncare pe jos, a vărsat apă, din astea. A mai făcut istericale, nu des, dar s-au întâmplat.

Când ar merita bătută? Când strică un obiect pe care noi l-am uitat în raza ei de acțiune? Când se decompensează de somn, foame sau pur și simplu prea mulți stimuli?

Glumeam destul de des că, dacă o prind fumând, îi rup picioarele. Eu nu am fumat niciodată, ta-su s-a lăsat de acuș’ un deceniu, nu prea vede la noi. Dar poate că, adolescentă fiind, va avea intenția asta.

E foarte probabil că nu aș bate-o nici atunci, deși aș fi foarte dezamăgită.

Va face chestii mai serioase, pe măsură ce crește, dar sper să reușim să rezolvăm problemele fără bătaie.

Bătaia rupe firul comunicării

Am primit, de vreo 2-3 ori, câte o palmă de la bunic, hotărât să nu ierte vreo notă proastă.

Care a fost rezultatul?

Nu am luat mai puține (am fost oricum un elev cuminte și serios, deci se întâmpla extrem de rar să vin cu note slabe), dar am început să ascut carnetul de note. Problema s-a rezolvat repede, a intervenit Mama Ana, care a decis că ea se ocupă de situația școlară, așa că m-au lăsat în pace. Am învățat bine, am citit enorm, deși își luaseră mâna de pe carnetul meu de note.

Comunicarea am considerat-o mereu importantă și chiar acum, când sunt ditai omul, am aceeași relație deschisă atât cu tatăle meu, cât și cu mama noastră comună. Bunicul din păcate a plecat acum 13 ani dintre noi.

Doresc ca și cu Nadia să fim deschiși. Să-mi poată spune problemele ei, fără să-i fie teamă că și-o ia. Normal că nu toate acțiunile ei vor fi întâmpinate cu urale, dar prefer să discutăm pe tema respectivă, decât să aibă secrete. Mai ales că multe abuzuri sunt ascunse de copiii care nu au curajul să spună părinților ce li se întâmplă.

Eu îmi doresc ca fiica mea să spună orice, chiar cu riscul de a le părea altora obraznică. Dacă are dreptate, are și gata, chiar dacă e un copil.

Există o perioadă în viața copiilor, când mint și fabulează. Teoretic nu are de unde să învețe asta în casă (am și eu o calitate: nu mint; nici soțul nu e cunoscut ca mincinos), dar probabil va face și asta. Nu cred că e motiv de bătaie, mai ales la vârsta la care imaginația lor e prea vie.

Altceva? Ce ar putea să facă?

Note proaste? Să spargă ceva? Să bată un copil?

Mi-e teamă că aș valida un comportament agresiv

Se știe că ăștia micii imită. Mă tem că, dacă aș apela eu la cafteală, urmează să ia vreun copil din curte la poceală. Nu e grasă, dar în ultimele luni fii-mea s-a înzdrăvenit. E foarte sportivă de felul ei și are destulă forță. Nu aș dori ca exact forța asta să se exprime pe vreun coleg de vârstă, nu de alta, dar chiar m-is dragi și copiii în cauză și părinții lor.

De cele mai multe ori, până acum, nu ea era de vină

OK, veți zice (pe buna dreptate), dar ea a urlat în magazin. Ea a vărsat pe jos mâncare, ea a murdărit peretele (și ce-o mai face în viitor).

E de datoria mea de părinte să previn chestiile astea: dacă îi respect programul de somn și de mâncare, mergem bine merci la cumpărături cu ea, fără discuții. Dacă suntem atenți la semnele ei de boală / suferință, sunt șanse mai mari să prevenim o furie. Trebuie să stăm cu ochii pe ea non-stop,e încă prea mică să stea nesupravegheată. Chestiile scumpe / ce se pot strica / vărsa etc. trebuie ținute departe de ea.

Și trebuie comunicat în permanență cu copilul, chiar și foarte mic, va înțelege, că nu sunt idioți. Doar că la anumite vârste încă trebuie tu, adultul, să caști ochii.

Nu știu cât și când să o bat

După cum spuneam și în articolul precedent, nu știu cum ar trebui bătută. Câte palme pentru o farfurie spartă (are două la activ, bunică-sa nici măcar nu s-a încruntat, deși s-a chinuit ea să le cumpere „pe vremuri”)? Câte pentru un perete scris? Dar pentru mâncarea aruncată? Pentru că e obraznică (vine și vremea aia)? Pentru că minte, când o va face etc.

Mi-e teamă că va escalada violența

Prima palmă pe care ar lua-o, va avea efect maxim. E un copil nebătut, o va paraliza șocul în cauză. La a doua va fi mai ușor, cunoaște sentimentul deja, durerea pricinuită (chiar în condițiile în care aș da doar să atenționez, nu să rup oase). Dar ce fac după câteva palme, când metoda va înceta să funcționeze? Când îi voi spune să (nu) facă x chestie, fiică-mea se uită în ochii mei și face de capul ei?

Încep să o bat mai des? Să o bat mai tare?

Pentru că este clar că în curând metoda va eșua. Nu o va mai speria palma mea sau doar promisiunea ei.

Ce fac atunci? Scot cureua? Iau trepiedul metalic al soțului? O bat cu pumnii și cu picioarele (că doar am niște ani de karate, uite că aș avea și ocazia să-mi folosesc ceva din talent)?

Cred în comunicare

Nu am cel mai deștept copil din lume, dar înțelege o groază de chestii încă de când stătea în fund. Așa cum înțelegea să-mi dea x obiect, înțelege și că nu are voie ceva.

Încearcă oricum să treacă peste interdicție? Încearcă, de asta este încă foarte mică și nu știe să-și inhibe niște fixații. De asta facem „baby proofing” în casă, de asta ținem cuțitul departe de copil și o tocăm mărunt la creieri să nu stea lângă aragaz. Chiar și când e maică-sa acolo și fata ar vrea la ea.

Odată ce crește, va fi mai ușor. Nu doar că va înțelege, dar va și respecta regulile, pentru că le-a înțeles și știe că nu are extrem de multe interdicții, doar cele care o pun în pericol sau distrug ceva.

Nu cresc un copil care se crede buricul pământului și deranjează peste tot pe unde mergem (culmea, e chiar liniștită în general, de mă tot laudă lumea că am copil cuminte), cresc un copil care are voie să facă unele chestii, dar pentru care altele sunt tabu.

Nadia cel puțin (încă) înțelege de vorbă bună

Am avut acum câteva săptămâni dificultăți în a o culca. Are program de somn pe la 12-1, la prânz, și de la 8 seara. E normal să nu aibă chef de somn, are atâtea chestii interesante de făcut și eu o pun la somn. Plus că nici eu și nici ta-su nu am fost fani de somn de prânz, așa că mi-e teamă că ne seamănă.

Cum nu se pune problema să trecem peste somnul de zi până după 3-4 ani cel puțin, este obligatoriu.

Partea proastă este că se suprapunea cu ora la care de obicei mâncam. Așa că eram cu cratițele pe foc, cu un copil căruia uneori îi ia o oră să adoarmă, stresată că-mi țin omul să i se lungească urechile de foame.

Și, normal, pentru că ăla cu coarne nu doarme, exact când eram mai cu mâncarea la minut, fii-mea avea chef de revelion.

Cu cât eram eu mai agitată, cu atât era fata mai fără chef de somn, de zici că era pe energizante. La fel și seara, când mă stresam că iar nu mai apuc să lucrez nimic, dacă se culcă după 10, când eu încep munca de convingere de pe la 8.

Da, am ridicat vocea la ea. Și răspunsul ei era să-și arunce suzeta pe jos. Asta însemna să ies boscorodind din cameră, să o spăl (că de sterilizat nu se pune problema, că nu aveam timp și de asta), apoi să mă întorc, să o culeg pe fii-mea din cameră, să o așez pe pat, în urletele ei, de parcă o omoram, nu o culcam.

După câteva episoade din astea, am realizat că nu pot să mă bazez pe un timp anume de adormire (poate adormi în 2 minute sau într-o oră), așa că mi-am luat gândul de la prea multe ore de muncă noaptea și am planificat masa de prânz ori înainte de somnul ei ori după. Soțul a fost mai mult decât înțelegător, spunându-mi că nu am de ce să mă stresez, că nu moare dacă mănâncă mai târziu cu 30 de minute sau o oră.

Așa că, într-o asemenea zi, când nu-mi ardea nicio oală pe foc, am luat-o frumos pe jună și am pus-o la culcare. Calm, relaxată, cu chef de vorbă și de drăgălit. Fără să mă irit prea tare că are chef să se rostogolească prin pat, fără să o mai aduc eu într-un anumit loc (de parcă nu o pot muta după ce doarme în zona ei de dormit).

Și a dormit fără draci.

De câteva săptămâni suzeta nu a mai făcut contact cu solul, decât acum 2 zile, când i-a scăpat fără voie.

Nu se culcă la secundă, dar nici nu mai urlă de parcă vreau să o rup în două.

Îi povestesc ceva, ne îmbrățișăm, se mai rostogolește, dacă e agitată, îi mai spun „hai la nani” și cam asta este.

La fel am rezolvat și niste tantrum-uri recente, când s-a apucat de trântit pe jos că nu vrea să se îmbrace sau (mai nou) să-și schimbe scutecul. Am renunțat la a mă enerva prea mult, așa că am tratat problema cu ceva mai mult calm. Nu s-a mai tăvălit de ceva timp, are câte o furie din asta, dar e mult mai ușoară.

Și în tot acest timp, în loc să tot ridic vocea la ea și să mă înfurie ieșirea (deși știu ce o cauzează, dar, asta este, mă irită) povestec cu ea, o mângâi, o pup etc.

Cum să ajungi să nu lovești copilul?

Sunt foarte mulți părinți care-și doresc să rupă acest fir al agresiunii și să reușească să disciplineze copiii și prin metode mai blânde. Chiar nu dețin adevărul absolut, deci încerc să scriu despre propriile mele probleme și cum încerc să le rezolv:

Rezolvă-ți problemele

Majoritatea ne ieșim din minți de oboseală, stres, nervi. Eu de pildă aveam draci că nu puteam să-mi fac un program de muncă sau că mi-era teamă că-mi rămâne consortul flămând. După ce mi-am dat seama unde e problema, am rezolvat-o: am stabilit că muncesc DOAR noaptea (deși e mai greu pentru mine, că-s obosită) și orice minut prins pe zi e bonus. Noi doi adulții putem aștepta jumătate de oră în plus cu mâncarea, că nu ne scade burta.

Așa că, scăpând de stresul timpului, am fost mai calmă la culcările fetei și ea a răspuns mai bine.

Ce te roade pe tine cel mai mult? Lipsa de timp? Stresul banilor? Oboseala?

Sigur nu vei rezolva absolut totul, dar, odată ce-ți conștientizezi momentele critice, sunt șanse să te controlezi mai ușor.

Odihnește-te! Un părinte obosit, este un părinte cu tente agresive. Renunță la mici plăceri (televizor, facebook etc.), dacă asta te ajută să câștigi chiar și o jumătate de oră de somn în plus. Vei simți diferența.

Alege-ți luptele

Nu-i poți interzice copilului chiar totul (asta o zice un control-freak). Sunt chestii super-serioase, la care nu se discută. Sunt și chestiuni la care mai poți lăsa. Normal, nu se pune problema să producă altora neplăceri, să se pună în pericol, să distrugă lucruri.

Dacă e vorba de mărunțișuri, care chiar nu sunt importante, mai poți lăsa să treacă o „ieșire”.

Fă muncă de prevenție

Ascunde lucrurile scumpe / ce se pot strica ușor. Fă un program de masă / somn și încearcă să te ții de el (nu merge tot timpul, dar un copil obișnuit cu niște ore de odinhă și de mâncare e o idee mai ușor de ținut în frâu decât unul care nu știe pe ce lume este și ce urmează să facă). Dacă știi că se decompensează intr-un anumit loc / o anumită situație, nu-l adu în situația respectivă. Sau fii atent să fie odihnit, sătul etc.

Fă-ți timp pentru copil

Unele dintre năzdrăvăniile Nadiei sunt cauzate de faptul că nu-i dau atenție. OK, sunt non-stop aproape cu ea, nu se pune problema că o ignor, dar sunt și momente când mă iau cu altele. Și atunci se bagă in sufletul meu și face tot felul de chestii, doar să îmi atragă atenția.

Așa că-mi termin/suspend activitatea un pic și-i dau atenția dorită: ne jucăm ce mi-a propus, o iau în brațe etc. După asta mă lasă în treaba mea și pleacă să răstoarne casa în altă cameră.

Fă echipă cu partenerul

Nu, asta nu înseamnă că-l încolțiți pe copil amândoi, dar înseamnă că trebuie să cam aveți aceleași idei. Dacă eu spun că fiica noastră a greșit că a scris pe perete, nu vine soțul să spună că a făcut bine. Normal că nu i-am rupt oasele pe tema asta, i-am spus doar că nu folosim creionul pe perete, avem foile de desen pentru asta, dar amândoi am mers pe aceeași idee.

Arată-i cât de mult îl iubești

Pupăcește-l, spune-i cât de important este, cât îl iubești etc. Chiar dacă ai impresia că ăla micu știe care-i treaba, că-i buricul pământului, e bine să- repeți. Există mici gelozii (mai ales la cei cu frați), propriile lor spaime (chiar nefondate) etc. Chiar dacă nouă ni se pare logic că-s miezul pentru noi, uneori pentru ei e bine să tot repetăm.

Cere ajutor

Există în România ideea că femeia trebuie să le facă pe toate. Și e normal să te prindă dracii, când nu e nimic făcut în casă, copilul trebuie îngrijit/educat și ești cam singură.

Dacă tu faci x și y, pune-l pe soț să ajute cu alte chestii. Nu e normal ca unul să muncească până pică în bot, iar celălalt să stea relaxat, că nu e treaba lui.

Eu mă ocup de igiena fetei și de mâncare (pentru noi și ea). Dar el se joacă uneori cu ea, când am ceva de făcut, face majoritatea cumpărăturilor, aspiră și spală pe jos. Noi două ne ocupăm de rufe (stă asta mică și le pune în mașină, le scote, mi le aduce să le atârn la uscat, după ce sunt uscate etc.), ne jucăm aproape toată ziua etc., dar este și el implicat.

Așa nici eu nu rămân în urmă cu treburile și ne acoperim unul pe celălalt.

Deci cere ajutor. Unul face mâncare, altul spală. Unul are grijă de copil, celălalt duce gunoiul.

Foarte multe frustrări (ce se transformă în șuturi în dos pentru cei mici) se rezolvă când nu ești singurul măgar de povară în casă. Nu e nimic mai frustrant decât să pici de oboseală și partenerul să stea relaxat cu burta în sus, ignorând faptul căe parte din familie.

Caută ajutor specializat

Mulți părinți sunt victime ale unor traume uriașe în copilarie. Și le propagă în familie, pentru că așa au prins ei.

Dacă știi că ai avut chiar o copilărie mizerabilă și încă mai tragi spaimele și chinurile de atunci, caută un psiholog bun și spune-ți povestea. Ajută enorm să te descarci, ai un partener specializat de discuție și îți poți vindeca niște răni. Mai bine să mergi tu acum la psiholog (dacă este nevoie), decât să meargă copilul tău, pentru că a avut o copilărie la fel de grea ca și tine.

Uite că am reușit din nou să scriu un roman pe tema aceasta și tot nu am epuizat subiectul.

Sunt multe motivații de fiecare „baricadă”, sunt multe nuanțe și multă muncă din partea noastră ca părinți.

Eu personal încerc să îmi cresc copilul așa cum mi-ar plăcea mie să fiu tratată. Să o iubesc (și să-i arăt asta), să nu o lovesc, să nu o jignesc etc. O respect, pentru că este un om, chiar dacă noi o formăm. Și este cel mai de preț lucru pentru noi.

Vă invit la discuție: cum reușiți voi să vă păstrați calmul? Când vă ieșiți din pepeni? Cum vedeți educația copilului vostru? Ce ați mai adăuga la ce am scris?