De la Tomata citire, un pic de “bitching around” cu referire la “ze fat guy in red”.
Santa sau Moş Gerilă (după cum l-am prins câţiva ani), apoi Moş Crăciun, cel darnic şi bun, cum suna nu ştiu ce colind din ăsta copilăresc. Cum poţi învinui pe cineva în care nu crezi?
Momentul în care i-am pus pe ai mei la punct cu traba asta a fost la 6 ani. Un prim Crăciu ca lumea în familie, de care să îmi amintesc … ai mei toţi în bucătărie, Mama Ana (bunica) pregătea nişte cartofi prăjiţi, Tata Gheorghe mă ţinea la poveşti şi tată-miu se evapora (pe nevăzute .. asta credea el) să pregătească venirea lu’ Moşu.
După ce a rezolvat chestiile organizatorice (de parcă venise moşul pe ţeava de la calorifer) s-a întors în bucătărie, pregătit să îmi explice cât de cuminte am fost şi ce bine dispus e obezul cu cadouri, de e plin la mine sub brad.
Fază la care ochelarista de fică-sa i-o retează “lasă că ştiu că tu ai fost şi ai pus cadourile”. Mică şi deşteaptă, ce să faci. Ai mei “feţe-feţe” încercând să mai dreagă ce se putea. Nimic, aia mică e clar anti-xmas în stilul “clasic” şi o ţine ca gaia maţu că Moşul a fost tată-su.
Vazând că nu se pot pune cu nebuna, ai mei m-au întrebat dacă mă deranjează faza .. de ce, e mai simplu să le zic lor decât să scriu lu’ moşu (mică, deşteaptă şi a naibii de leneşă).
Am avut parte de câteva Crăciunuri frumoase: păpuşi, hăiniţe, dulciuri şi portocale (nu se găseau din astea, dar eu consideram că este potrivit să fac mofturi la banane .. nu îmi plăceau), cu brad şi toate alea.
După Revoluţie s-a dovedit că 2 pensii şi un salariu de “bugetar” prost plătit nu prea mai fac faţă inflaţiei şi tuturor problemelor, aşa că sărbătorile au început să piardă din fast. Bradul de Crăciun era tot mai mic, apoi unul de plastic primit cadou de la cineva, după aia nici el. Cadouri tot mai puţine şi vorba alor mei, repetată tot mai des “nu sunt bani, trebuie să înţelegi”. Şi da, am înţeles, pentru că ştiam că este greu. Ai mei mi-ar fi pus luna de pe cer pe perete, dacă ar fi putut, dar banii erau puţini şi multe de acoperit.
După ce am crescut şi am decis să îmi fiu Moş Crăciun, s-a împuţit treaba în alt mod: lucram de Sărbatori, deci vedeam numai faptul că nu găseşti un taxi (nu aveam căruţa personală) sau că te costă dublu. Şi veneam acasă, absolut sătulă de moşi şi de toate.
Acum am liber teoretic şi aceeaşi senzaţie de “mai bine nu ar fi”, pentru că venirea zilei în cauză înseamnă aglomeraţie de să mori şi prea multe colinde cu Hruşcă, urlate prin Centru, prin magazine, peste tot.
Partea frumoasă (pentru că există aşa ceva şi pentru o sălbăticită ca mine) este că zilele ce vin vor însemna linişte savurată alături de cei puţini care contează pentru mine. Ne vom oferi cadouri micuţe şi vom savura mâncare bună, gătită “bătrâneşte”. Nu planificăm nimic special, pentru că dorim linişte.
Şi, pentru că tot e vorba de dat vina pe moşu’:
- de ce nu mai înveţi copiii să colinde şi oamenii să îi primească? Sunt atâtea familii care închid uşa în nas puştilor, pentru că nu au chef de asta. Nu vorbim despre ţiganii trecuţi la colindat, de la statul prin tramvaie (la cerşit, bien sur), vorbim despre copiii din zona noastră care lasă Counterul pentru o seară şi redevin copii;
- de ce nu le dai românilor înţelepciunea de a se bucura de SĂNĂTATE şi FAMILIE, pentru că suferă când vreuna este afectată. Majoritatea îşi inneacă frustrările în cadouri scumpe sau intră la datorii pentru un simulacru de fericire. Şi când Crăciunul era mai mult ocazia de a spune da la vechea rugăminte a alor mei “te rugăm înţelege, că nu se poate mai mult”, mesele, chiar dacă nu foarte îmbelşugate, erau totuşi fericite. Ştiau ai mei să pună o bucăţică de cărniţă şi o ciocolată şi să nu plătească totuşi pentru ele următorul an. Sărbatoare este când ai înţelegere şi dragoste în casă, nu doar că ai un brad de 3000 de lei în sufragerie;
- de ce accepţi să te “devalorizezi” cu tot felul de prostii “consumiste” şi îi laşi pe oameni să uite tot mai mult că nu eşti “Santa” de Mall, că nu însemni numai reduceri de preţ la chiloţii Triumph sau program non-stop la Cora.
- unde e zăpada? În copilărie veneam acasă udă până în “nemenţionabili”, plină de zăpadă mai mult sau mai puţin topită, roşie la faţă de se speriau ai mei că am cine ştie ce “tension”. Mi-ar plăcea un pic de zăpadă, de dragul copiilor care nu ştiu cum se plimbă săniuţa pe stradă, cum se fac oameni de zăpadă sub geamul de la bloc şi cum se “şlefuieşte” “pârtia” de gheaţă din faţa blocului. Hai să le dăm o zi din Crăciunurile de altă dată.
Mai sunt câteva zile până la Crăciun şi toată lumea e în fierbere. Se cumpără în draci, se pun la cale proiecte caritabile (măcar acum, dacă în restul anului avem “ceva mai bun” de făcut), unii se pregătesc cu CV-ul pentru la anul, alţii calculează dacă au ingerat destulă dioxină şi alţii înjură politicienii. Pentru unii este o sărbatoare mai săracă decât anii trecuţi, la alţii masa este mai îmbelşugată.
Şi pentru că tot e la modă să ceri de la Moşu (chiar şi după ce l-ai învinuit de tot felul de probleme), aş cere sănătate pentru ai mei şi înţelegere în casă, aşa cum a fost întotdeauna. Şi, dacă vrei să îi luam în calcul pe toţi copiii, fă astfel încât să nu audă “trebuie să înţelegi …”
