După câteva zile petrecute în “Marele Măr”, am prins un pliant cu nişte atracţii. Una dintre ele este Bodies. Ştiam cu ce se “mănâncă” dintr-o emisiune pe Discovery, aşa că era doar o chestiune de timp, până să ajung şi eu să calc pragul expoziţiei. Dacă la alte atracţii “soarele” este cu mine de mânuţă, după cum spune chiar el “să mă plăteşti nu merg să văd mortăciunile alea”.
Aşa că, stabilit fiind că merg neînsoţită, azi mi-am făcut timp pentru culturalizare anatomico-ştiinţifică.
După o plimbare relaxantă prin Chinatown şi Little Italy, am ajuns la pas lejer la Pier 17, zona în care am văzut un indicator către “Bodies”. La intrare am pus aparatul foto în noua mea geantă (merci, iubi), luată de pe ebay cu vreo 9 dolari, stare excelentă, economie de vreo 30 de coco (la B&H era parcă vreo 40 şi ceva). Nu ai voie sa faci poze înăuntru, aşa că m-am conformat. Am plătit biletu, după care o tanti mi-a spus aşa cu grijă de parcă trebuia să fiu operată pe cord “you can go, when you are ready”.
Probabil că or fi din ăia de vin speriaţi, sfântul ştie. Cert este că nu am greţuri de genul ăsta şi că am venit de bună voie. Am fost mereu înnebunită după anatomie (prin şcoală), gust seriale medicale, îmi place să citesc despre subiect, să văd etc. Aşa că nu se punea problema de să fiu gata, că-mi venea să fug pe scările rulante, nu alta.
Prima cameră e de “adaptare”. Un schelet cu nişte “fire” de muşchi pe el, câteva cutii de sticlă în care se văd câteva oase. O secţiune de femur, arată “interiorul” celui mai mare os din corp. Corpul cu porţiuni de muşchi pe el apare uscat, deci nu e nimic scarbos. E ca şi un mulaj, dacă n-aş fi cunoscut cu ce se mănâncă expoziţia, credeam că am luat plasă. Prelucrarea răposaţilor face “resturile” să apară “uscate”, deci nimic scârbos, curate şi fără miros. Oricum nu ai voie să pui mâna, mă gândesc că nu sunt chiar ciudate nici la atingere.
Sunt câţiva oameni în încăpere şi citesc cu atenţie detaliile de lângă exponate. Îmi amintesc cu plăcere numele oaselor văzute (am fost mare tocilară la anatomie) şi văd că vizitatorii sunt relaxaţi, fără să leşine careva, aşa cum te-ai aştepta.
Trec pe rând prin camere care prezintă sistemul nervos (absolut fascinant să vezi cum arată “aţele” în corp, creierul sănătos, creierul bolnav, diverse secţiuni), respirator (plămâni, plămâni cu tuberculoză, plămâni de fumător – o cutie în care fumatorii îşi pot lăsa ţigările, dacă diferenţa dintre plămânii lor înnegriţi şi unul natural i-a speriat suficient), circulator.
Ăsta din urmă este absolut fascinant. Vezi inima cu cele 4 “cămăruţe”, corpul uman cu vasele vizibile (unele sunt absolut uriaşe), cum arată o valvă, cum sunt irigate diferite zone ale corpului.
Există câte o cameră pentru sistemele digestiv (iarăşi prezentat absolut superb, cu tot felul de organe separate sau în corp), excretor şi reproducător. Totul prezentat cu informaţii, bine structurat şi gândit. Nu am avut nicio secundă de scârbă, nimic nu mi-a provocat repulsie. O încăpere are la intrare un anuţ, prin care ţi se aduce la cunoştinţă că vei vedea fetuşi în diverse stadii de dezvoltare şi unii cu malformaţii. Poţi alege să ocoleşti încăperea.
La mijloc sunt arătaţi “bebe” de când au vreo 3 cm, până aproape de termen. Mă întristez puţin ştiind că nu au apucat să se nască, nici aici nu avem parte de “mulaje”, ci de rezultatele unor sarcini pierdute. Văd un embrion cu “spina bifida” şi 2 bebeluşi “siamezi”.
Cu toate scandalurile produse de expoziţie şi de rezerva unora faţă de ea, a fost foarte interesantă şi educativă. Am văzut chiar şi 2 copii acolo, o fetiţă de vreo 8 ani (abia putea vedea unele exponate, că era prea scundă) şi un puşti de vreo 11-12. Nicio urmă de spaimă, nicio urmă de scârbă. Părinţii le explicau ce văd, discutau, erau la fel de interesaţi ca un adult. Şi, la cum erau de absorbiţi de inedita lecţie de anatomie, absolut fascinaţi.
Aşa că am mai marcat o chestie interesantă pe listă. S-ar putea să revin la Bodies, pentru că D., prietena noastră, se declară absolut interesată. Dacă nu, e bine şi aşa.
LE: sursa poza cu vasele de sange.
