Am prins Revoluția în clasa a V-a, deci am „beneficiat” și de minunile comunismului, dar și de sălbăticia de după. Pentru că anii imediat următori au fost haotici și urâți.
Mă uit cu amărăciune în urmă și realizez că singura perioadă școlară pe care am iubit-o cu adevărat și care s-a apropiat de un ideal didactic a fost liceul. Facultatea a fost pomul lăudat, iar gimnaziul a fost horror.
Am început studiul la o școală de top din oraș, unde învățau fiii de doctori, profesori și ingineri. Plus niște coate goale ca noi, „zonați” de părinți prin viză de flotant.
Sunt etern recunoscătoare familiei, pentru că, dacă la școala în cauză au fost derapajele de care vă voi povesti, nu vreau să-mi imaginez ce era la una „de cartier”, fără atâta ștaif.
Tonul l-au dat învățătorii încă de la început
Mă gândesc cu oroare la ce psihopato-pedagogie se făcea pe vremuri, că psihopedagogie chiar nu era. Câtă lipsă de înțelegere (să nu folosesc cuvinte din astea noi, ca empatie) era încă de la cea care trebuia să ne fie a doua mamă.
Deși am avut o învățătoare bună în general, se transforma în muma pădurii, dacă nu aveai cravata cu inelul pus, dacă nu purtai bentiță sau, iartă-mă doamne, uitai caietul acasă. Pentru astea îți luai un perdaf mișto de tot, iar, dacă nu-ți făceai tema erai, clar, leneșul clasei.
Aveam în clasă câțiva colegi care nu țineau pasul. Unul realizez acum că avea ceva probleme de învățare. Era un puști înalt și timid, de care făceau toți mișto la greu. Avea 4 pe linie în general, nu sunt sigură dacă nu a și repetat un an.
Am mai avut copii „problemă” după cum îi cataloga tovarășa, un băiat ce locuia doar cu mama și-și lua bătaie câtă se putea (avea darul să o și împartă cu largețe prin școală), copii cu părinți alcoolici, divorțați sau pur și simplu săraci.
Dacă stau să cuget drept NICIUNUL dintre „leneșii clasei” nu venea dintr-o familie stabilă și/sau cu venituri decente, plus puștiul care nu putea mental să țină pasul.
Asta nu conta, erau rușinea clasei și erau loviți și batjocoriți cu fiecare ocazie.
Nu am mai vorbit cu ei de acuș 30 de ani, dar raportez că toate „loazele”, așa cum le vedeau dascălii copilăriei mele, sunt oameni pe treaba lor, unii au și studii superioare, au familii, cumva au răzbătut în rahatul ăsta de viață și au trecut peste copilăria lor chinuită chiar și de cei care ar trebui să le fie pavază în fața abuzurilor.
Tot gimnaziul am urât limba și literatura română, pentru că doamna (deja nu mai eram tovarăși) mă credea probabil dobitoacă sau pur și simplu nu mă plăcea. Și nici doamna de mate nu se uita prea frumos, deși în ultimii 2 ani am băgat atâta materie în nas cu vecinul și tatăl prietenei mele, de-i dădeam lecții de demonstrat problemele de geometrie.
Puștii ăștia de care vă zic, chiar și când știau și puteau răspunde, erau călcați în picioare și primeau poate un 5 sau un 6, de milă (chiar așa se exprimau doamnele), deși meritau un 10.
Partea faină în ceea ce mă privește pe mine, „loaza” care cică nu le avea cu tocitul de comentarii, a fost că am dat în liceu de o doamnă absolut mișto (ca toți profii mei de liceu, de altfel), care a înțeles că nu eram nici tâmpită și nici incultă, chiar dacă eram prost îmbrăcată și nu chiar cea mai zână dintre elevele ei.
Revenim.
Primii pași în a călca ghiorlănește peste sufletele astea inocente au fost făcuți de dascăli, copiii au înțeles că așa este OK, deci următorii ani au venit doar să mai pună niște hormoni în joc și să agraveze problemele.
Necalificatele și agresivitatea crescută
După Revoluție unii colegi s-au împlinit financiar pe bază de bișniț sau pur și simplu alte oportunități pentru familie. La unii asta a însemnat probabil și o mai mică supraveghere din partea familiei sau erau pur și simplu niște canalii de la mama natură.
Unul dintre acești copii avea un repertoriu tot mai bogat de expresii și de replici batjocoritoare țintite tot către „leneșii clasei”, că ăștia erau dușmanul.
Fetele erau numite „necalificate” (adică nici de curve nu erau bune), se începuseră tot felul de fabulații cu tentă sexuală, că doar pruncilor le mijise părul pubian, deci știau chestii.
Se jucau lapte gros, ajungând iremediabil la bătaie (inițiată în general de puștiul ce și-o lua probabil mai regulat decât mesele zilnice) și la șuturi în … știți voi unde.
Aveam un coleg simpatic de altfel și mucalit, care a avut ghinionul vieții sale să „îmbobocească” înaintea celorlalți masculi. Care, prost crescuți sau doar sadici, îl loveau zilnic în toate cele.
Nu știu sincer dacă are copii; la ce șuturi și-a luat sărmanul, mă cam îndoiesc. Dacă are totuși, mă bucur că totuși a mai funcționat ceva pe acolo.
Hai să mamelim!
Cred că așa strigau puberii noștri în călduri, când puneau mâna pe sânii fetelor și se frecau de ele ca ursul de copac. În generația mea se intra mai târziu în pubertate, aveam 4-5 fete care începeau să arate a femei, nu a copii de 8 ani.
Nu știu ce amintiri au ele despre aceste agresiuni, eu mă gândesc cu tristețe că au trecut prin așa ceva. Tratamentul era primit în special de la puștiul cu „necalificatele”, iar alți 2-3 bezmetici se luau după el, că atât îi ducea mintea.
Porcăriile astea erau zilnice aproape, se spuneau niște chestii care lăsau majoritatea cu gura căscată, pentru că nu erau programe și situri deochiate și unii copii chiar încă erau copii.
Nu e de mirare că am avut șocul vieții mele, când am trecut de la această școală de top la un liceu de top, la care am intrat (spre șocul profelor de română și de mate) la cea mai tare specializare: învățător-educator.
Concurență acerbă, 4 probe eliminatorii și examen serios.
Acolo am dat de un colectiv de fete super-faine și de profesori care chiar și-au iubit meseria. A fost diferența dintre junglă și viața în civilizație, fără agresiuni (erau și clase mixte, nu doar clase de fete), fără „leneșii clasei”, fără scârba vizibilă a unor profesori față de copiii unor „nimenea”.
În liceu am fost chiar și mai săracă decât înainte, chiar și mai prost îmbrăcată, dar nu a contat. Acolo s-au uitat la om, la munca depusă, au corectat cu drag și cu înțelegere, au ghidat și au inspirat.
Cum m-a afectat pe mine acest bullying?
Eu personal nu am prea simțit treaba asta sau cel puțin nu a contat mult. Ca fost ocupant de orfelinat în primii 5 ani de viață am un șorice gros și pot fi de o agresivitate suficientă, încât să nu fiu călcată pe coadă. Sau, dacă se întâmplă, cât primesc dau înapoi.
Nu am fost niciodată o bombă sexy, deci nici nu am primit „acea” atenție din partea „aprope-violatorilor” din gimnaziu, erau alte amărâte pe care le terorizau.
Dar revăd toate aceste întâmplări cu tristețe, pentru că nu treci prin așa ceva fără să te cicatrizezi cumva. Cât timp le-a fost necesar „leneșilor” să-și refacă viața și să demonstreze că sunt capabili să fie adulți absolut funcționali, să aibă o familie frumoasă și chiar să studieze la nivel superior?
Cât timp le-a trebuit „mamelitelor” să se bucure de sexualitatea lor și de viața de femeie? Ce complexe de inferioritate, ce fobii, ce dureri au purtat în suflet toți acești ani?
Dacă aveți răgaz vă invit să povestiți și voi ce vi s-a întâmplat sau prin ce au trecut și alții. Și să ne promitem că, dacă noi am experimentat minunățiile astea, vom încerca să nu creștem asemenea agresori. Și, normal, să ne protejăm copiii de o asemenea … copilărie.
Cred ca pot sa ma consider “norocoasa” sa fi crescut la o scoala gimnaziala oarecare, intr-un oras mic.
Am fost batausa clasei si grasa clasei dar, am invatat bine, deci cumva, am ramas in echilibru.
In generala m-am inteles binisor cu toata lumea, desi prea saraca si cu prea multe kg in plus, ca sa fiu printre fetele cool.
Cu baietii mergea bine treaba, pentru ca ne “bateam” mai mult in joaca. Cea mai rea “bataie” pe care mi-o amintesc, a fost cand am ramas cu o ditamai vanataia pe mana, pentru cateva saptamani, de am purtat bluze cu maneca lunga, chiar daca venise vara.
O vanataie cu imprimeu de muscatura – eu nu i-am dat lui drumul la par decat cand am ramas cu un ditamai smocul in mana si el era sa ramana cu o bucata din antebratul meu, intre dinti. Deci da, salbatici, dar cu o educatie decenta.
Profesorii au fost in general ok, nici prea prea, nici foarte foarte.
La geografie am avut ceva probleme, cu un prof destul de bolnav si nervos (probabil si din cauza bolii), care mi-a dat cu aratatorul in cap pentru o greseala si mi-am luat si singurul 4 din generala, pentru ca incurcam constant latitudinea si longitundinea.
Saracul, e mort de mult, dar mie mi-a lasat un gust amar de la toata treaba asta – mi-a si ranit orgoliul, mai ales ca la celelalte materii eram destul de/foarte buna.
Pierderea mea – si acum ma trezesc ca nu stiu chestii utile din geografie si ma oftic ca trebuie sa apelez la Google search prea des.
Destul de “ciufulita” din gimnaziu a iesit o colega de clasa, foarte slaba. Isi bateau joc constant de ea desteptul clasei (fiu de doamna asistenta de laborator) si “fanii” lui.
De-astea cu scuipat gume amestecate cu saliva in penar si lipite de toate pixurile, ca sa nu aiba cu ce scrie la ore. Sau aruncat sosete transpirate in ghiozdan, langa pachetelul cu mancare si altele.
Urat mi s-a parut si cand, i-au aruncat o petarda in ghiozdan unui coleg. Provenea dintr-o familie destul de modesta, avea mai multi frati si nu-si permitea un ghiozdan nou. N-am inteles deloc faza, mai ales ca facea parte din grupul de smecherasi, pusi pe prostii. Le-a gresit cu ceva sau o fi zis ceva ce nu le-a convenit…nu stiu.
Fiind batausa, am scapat de mamelit, pipaieli sau frecat cu zapada, iarna. Dar am primit ceva remarci acide referitor la pieptul dezvoltat, inca de prin clasa a 4-a: “Mama, Eli, le ai mai mari decat mama! Ha ha ha!”
Sunt sigura ca in alte scoli, in alte orase, lucrurile au stat rau de tot.
De-aia ma si consider norocoasa – nu ca mi-a fost prea bine dar, stiu sigur ca altora le-a fost mult mai rau.
Oare acum e mai bine prin scolile romanesti?
Of, Elena, partial am fost la fel 🙂
Eu aveam un strabism nasol de tot, deci mi-o luam pe tema asta. Si saraca lipita. Dar, la fel ca tine, a naibii si iute la manie, daca era cazul. Pentru ca sunt o slabanoaga si acum arat ca la 14 ani, am scapat de pipait, dar comentarii nasoale am dus si eu.
Nu cred ca e mai bine acum in scoli, poate ca lumea incepe sa fie mai atenta (unii parinti cel putin, care semnaleaza derapajele astea).
Mda, eh…bine ca am supravietuit amandoua si zic ca n-am ajuns rau deloc.
Sper macar ca, elevii de-acum au mai mult curaj sa spuna chestii acasa, mai ales atunci cand lucrurile o iau rau pe aratura si nu mai stiu cum sa scape din situatiile nasoale.
Eu nu prea i-am tinut pe ai mei la curent cu statutul de batausa, de ce mi se striga sau facea la scoala, desi au fost mereu extrem de intelegatori.
Daca e sa ma intrebi acum, habar nu am de ce nu am spus niciodata nimic. Cred ca ajunsesem ca vad totul ca pe ceva normal, obisnuit sau, nu mai voiam sa le incarc umerii cu problemele mele, care pareau insignifiante pe langa ale lor: de unde facem rost de bani, ce mancam maine, cum ii platim copilului meditatiile la matematica…si tot asa.
Culmea e ca si eu ma gandesc la asta de ceva vreme; s-au rascolit niste amintiri din copilarie si adolescenta recent. Plus, ma uit din cand in cand la femei programator pe care le urmaresc pe twitter si posteaza (cenzurat) mesajele pe care le primesc de la tot felul de ‘admiratori’. Unele sunt ‘atentiile’ sexuale (unele insotite de poze sugestive), altele sunt un fel de ‘image policing’ de la diversi (“De ce porti ruj in tutorialul asta de pe YouTube?”) si altele sunt refulari din cele mai oribile (de ex., “esti o proasta si o urata”).
Ma incearca tot felul de sentimente si pe mine, care am primit acelas tipuri de comentarii cand scriam blogul in adolescenta, pe langa bullying-ul din scoala. N-am avut curajul lor sa postez abuzurile pe care le primeam in comentarii si pe mail (cuvantul cu ‘p’ aparea mereu pe undeva). Si ma intreb retoric daca ajuta, sa faca si alti tipi sa vada ce se intampla, sau mai mult arunci paie pe foc. Vreau sa cred ca poate ajuta la awareness, dar prea mult timp, mai ales in Romania, auzeam replici de genul ‘era fusta prea scurta’, sau ‘e vina ta ca ai blog’. Cumva, e vina mea ca exist.
Cele mai urate comentarii pe care le-am auzit la adresa mea au fost in generala, nu in liceu. Eram super-rasfatata (a se citi: indopata cu dulciuri) de bunicii mei si supraponderala. Nu eram obeza medical vorbind dar numai ‘Dosia’ (mascota de la un brand de detergent, un porc), sau ‘obezo’ auzeam de la un coleg de clasa. Dupa aproape 20 de ani de atunci, am auzit un zvon cum ca a fost genul de om care-si batea prietenele si nu m-a surprins nimic.
Mai era un alt baiat care se lua de prietenele mele si fura banii de pranz altora mai mici. Ma saturasem sa-i vad ranjetul prostesc care arata faptul ca nu era mai nimic in capul lui decat violenta. L-am proptit de un perete intr-o zi cand trecea pe langa cancelaria profesorilor. Imi venise ideea pentru ca mereu ne tratau cu indiferenta si nu le pasa ca ni se intampla lucruri in scoala. Nu cred se astepta la asta si nici nu cred ca stia ca exist, cu atat mai putin in raza lui. Restul nu-mi aduc aminte dar i-am zis ca de atunci incolo nu se mai atinge de nimeni din clasa noastra. L-au reperat eventual niste profesori si l-au luat la intrebari, eu fiind jumatate cat el dar foarte pornita. Nu mai stiu nici cine era, ce facea, si ce s-a intamplat cu el. Dar ne-a lasat in pace. Dar abia mult timp mai incolo am vazut ideea asta ca ‘you only need to stand up to bullies once’. I don’t wanna give myself credit, dar poate a avut ceva efect.
In liceu nu eram cea mai desteapta si nici cea mai atragatoare, si in ciuda unei clase alcatuita majoritar din baieti, se insultau mai mult unii pe altii. Cel mai trist e ca il insultau la greu pe un coleg care nu le-a facut niciodata nimic si, din nefericire, a murit de un cancer incurabil in clasa a 10-a.
Dar citesc cu tristete si nu pot decat sa ma gandesc doamne-ajuta; profesorii nu ne-au batut niciodata si nici nu s-au apropiat de noi. Macar atat. Erau stricti cu hainele si machiajul si parul lung si te trimiteau acasa, la frizer, sau sa te speli pe fata si abia dupa aia te primeau inapoi. Dar n-a fost nimeni fizic violent sau rastit. Din pacate cred ca asta a fost exceptia..
Imi pare rau de toti bullies care au fost abuzati si ei la vremea lor de niste parinti care faceau asta intentionat sau nu, perpetuand un ciclu de abuz. Si imi pare rau si de oamenii care cred ca ei sunt ‘ok’ dar vor ca altii ‘sa sufere/treaca prin aceleasi lucruri prin care au trecut si ei’. Pt ca asta nu inseamna ca sunt ok deloc.
Bulyyingul se trateaza mult prea superficial, chiar si in zilele noastre. Din pacate, mi se pare ca se vorbeste mult si prea putine se fac din acest punct de vedere