Veneam spre casă cu “soarele” acum câteva seri şi comentam despre faptul că un fost coleg de radio era pe “baricade” duminica seara. Chestie ce mi-a amintit de cei câţiva ani (vreo şase cred) în care aveam eu emisiune duminica. În fiecare duminică. 6-7 ore de emisie. “By request”, apoi, în ultima oră, prezentare de album. Mda, eu, aia atât de conştientă acum de cât de valoros e TIMPUL MEU, aceeaşi care în ultimii ani de radio făceam gât dacă se venea cu idei din astea.
S-a apucat şi omul meu să-şi amintească în ce hal trăgea la începutul carierei, deci e clar că nu doar eu aveam “apăsări” din astea.
Am avut ambii norocul să muncim în domenii pe care le-am iubit mereu. El e inginer constructor, ajuns aşa peste dorinţa părinţilor săi, ce-l visau doctor, eu visam cai verzi pe pereţi de prin liceu, lăsând baltă anii de Pedagogic pentru a intra în radio, cum s-a oferit ocazia. Am avut luni când începeam programul la 5 dimineaţa (eram pe matinal), plecam de la radio pe la prânz, mergeam direct la facultă, la 8 seara treceam curtea la antrenamentul de karate şi veneam acasă la 10 seara. Mâncam şi dormeam. Şi dimineaţa o luam de la capăt.
În general eram juma’ de zi prin radio (vânam orice ocazie de a face ore suplimentare, de a prinde emisiunea cuiva), apoi la şcoală şi antre. În primii 2 ani nu mi-am luat deloc concediu, în al treilea m-a luat directorul la şuturi să merg naibii acasă, că trebuie totuşi să-mi iau concediul. Aşteptam cu înfrigurare, după 3-4 zile, orice ocazie de a veni pe la radio, chiar şi în vizită.
Mania asta pentru jobul meu, pentru că sigur nu aveam toate ţiglele pe casă în vremea aia, m-a ajutat să “înghit” ani întregi de experienţă. În loc să fac progrese lent, ca orice om ce nu-şi rupe spinarea, acumulam în luni ce alţii au construit in ani buni. De la ăl mai prost din grupă, eram deja undeva printre primele locuri. Nu a mai strălucitoare stea din constelaţie, dar eram printre ăi buni.
Odată cu experienţa vin şi alte posibilităţi. Munceşti mai bine şi mai repede, eşti eficient, eşti bine văzut. De la prostălăul pe capul căruia calcă toţi, ajungi respectat. Asta nu înseamnă că e obligatoriu să-i calci şi tu pe alţii, dar ajungi şi în postura de a fi mai sus. Şi ajungi clar la o vârstă la care asemenea sacrificii ţi se par idioate.
Timpul meu acum este super-preţios pentru mine. Nici gând să fiu de acord să trag într-un job duminica seara. În fiecare duminică. Sau să fac ore suplimentare, să fac eforturi peste preţul meu orar. Este la fel de adevărat că nu mai am 20 de ani. Nici “soarele” nu ar mai face toate compromisurile pe care le-a făcut la început de carieră. El, cel care ştie foarte clar cât costă timpul şi experienţa lui, el care nu clinteşte un centimetru de la ideile lui despre cum trebuie să se desfăşoare munca. Nici el nu mai are 20 de ani. Are însă destui ani de experienţă, de muncă şi rezultate, aşa că-şi permite să ţină nasul pe sus.
De ce scriu toate astea?
Pentru cei care au încă 20 de ani. Cei care nu au încă o carieră serioasă, pe care nu-i bagă nimeni în seamă şi care se simt “folosiţi”. Încă nu a sosit momentul vostru. Nu spuneţi nu, dacă e vorba de muncă, pentru că multe ore de muncă înseamnă experienţă. Nu e plăcut să ştii că alţii, cu 10-15 ani mai “mari” decât voi nu se coboară la asemenea eforturi. E bine să vă gândiţi însă că ei, odată, luau tot ce li se arunca şi făceau din asta o şansă de a creşte.
Mă şocam pe la şedinţe, când vedeam cum colegi mai cu experienţă spuneau că nici nu se gândesc să vină duminica la emisiune sau să facă emisie seara. Mi se părea o blasfemie. Adică să poţi face asta şi să stai să alegi, când eu eram în stare să vin şi noaptea, doar să fiu acolo. Peste vreo 7 ani am început să înţeleg, pentru că eram faţă în faţa cu oameni mai tineri decât mine, cu aceeaşi dorinţă de a munci pe care o aveam şi eu la 20 de ani. Şi, dacă eu strâmbam din nas la ideea de a veni duminica, pe ei nu-i deranja.
Există un moment pentru fiecare. Fără muncă nebună în primii ani, momentul ăla e posibil să nu apară niciodată. Dacă stai doar să comentezi pe la colţuri, fără să faci tot posibilul să recuperezi orice diferenţe există faţă de alţi colegi, vei ajunge la 30 de ani să nu te bage nimeni în seamă. În loc să ai nişte rezultate şi o experienţă ce să-ţi câştige o altă poziţie, vei fi tot păcăliciul ţinut de umplutură, să facă munca pe care “starurile” nu au chef să o facă.
Nu strâmbaţi din nas, dacă e vorba să trageţi câteva luni sau 2-3 ani. Nu faceţi din asta un mod de viaţă constant, pentru că ajungeţi în spital sau chiar mai rău. Există o limită între a munci serios şi a-ţi tăia singur zeci de ani de viaţă. Dar MUNCIŢI şi învăţaţi cât se poate. Pentru că experienţa ESTE A VOASTRĂ. Salarii tâmpite veţi mai lua, poate. Odată ce veţi creşte, vor fi şi altele “sumele”. Veţi avea colegi simpatici şi naşpa, şefi buni de pus la rană sau îm formol, dar ce aveţi în cap nu vă poate lua nimeni.
Cam aşa îmi spuneau şi ai mei, când eram în şcoală şi observam cât de subiectivi pot fi unii dascăli. Sau cum se pricepeau unii dinter colegi la copiat, luând note mai mari. “Las’ fată, nimeni nu-ţi poate lua ce ai în cap.”
Concluzia mea şi a “soarelui” din seara respectivă este că la 30, respectiv 40 de ani, nu mai suntem dispuşi la toate concesiile pe care le acceptam la 20. Şi că, deşi tragem fiecare în domeniul nostru destul de serios, aşa “nebuneşte” nu am mai muncit niciodată. Pentru că nu a mai fost nevoie. Am tras o perioadă, ne-am impus, am învaţat. Munca apoi a devenit mai uşoară şi mai bine plătită. Dar atunci, la început, singurul gând a fost “cum pot eu să trag mai tare”.
