Cand visele nu se implinesc

Inca de mici ne stabilim niste idealuri in viata, incepem sa ne facem vise si sa speram ca le vom implini. Exista insa suficiente situatii in care, dintr-un motiv sau altul, aceste vise raman la stadiul de “daydreaming”. Ne doare asta uneori .. in alte cazuri realizam ca oricum era ceva neverosimil si ne indreptam atentia spre altceva.

“Ce vrei sa fii, cand vei ajunge mare?” .. am dorit de toate .. dar pentru ca imi aranjam papusile mereu cu grija si le scoleam (aveau carnetele de note din hartie impaturita, primeau stelute de elevi bune, sau cate o capaceala ca iar nu au invatat poezia) era deja clar pentru ai mei ca voi lucra in invatamant. Eram un copil sarac, asta era o idee buna “nu mori de foame ca si invatatoare” asa spuneau ai mei, convinsi ca voi iesi din mizerie asa.

Am intrat la Peda si eram pe drumul cel bun. Intr-o seara insa am vizitat Analog TV (pe cand era la inceput, cu 1 an inainte si ca Radio Vest sa apara in Timisoara). M-a lovit dintr-o data: vreau sa lucrez in media. La 15 ani visam sa am legitimatie de presa (de parca e nu stiu ce nebunie) si sa fiu celebra.

Am terminat liceul si am purces la facultate. Primul vis s-a sfaramat. Eu l-am sfaramat. Am dat concurs la un post de radio si am refuzat sa dau “deful”. Ai mei erau socati. Cum? 5 ani de liceu pe apa sambetei? Dubla specializare (invatator-educator) la gunoi? Mi-am pierdut mintile? Daca nu voi reusi? De ce renunt la invatamant cand e chiar o chestie OK. Nu exagerat de banoasa, daca nu esti bagat in tot felul de chestii necurate, dar pot trai cat de cat OK.

Mi-am implinit visul de la 15 ani. Am primit legitimatie si le-am lasat-o acasa. In fiecare an, cu religiozitate, ai mei pun legitimatia intr-o vitrina, de fiecare data, cand se shimba, o trec la “arhiva” pe cea veche si o afiseaza pe cea noua. Sunt fericiti acum si mai glumesc ca poate imi voi lua eventual locul in invatamant, poate chiar ca profesor de romana-engleza. Ti-ai gasit 😀

La 23 ani am avut un alt vis. Se numea “instructor de Karate”. Eram o “batranica” la antrenamente, am tras mult, a fost greu, dar vedeam linia de “finish”: centura neagra si sala mea cu elevii mei. Am invatat teorie cat am putut, m-am chinuit sa evoluez (am fost ingrozitoare la inceput, sensei spunea insa ca am progresat superb). Toti stiau care este visul meu si credeau ca pot face asta …

Am pus online primul site cu informatii de karate (dojo.ro). Am inceput sa lucrez pe el, sa il dezvolt, si am descoperit o alta pasiune. Nu indrazneam sa visez ca intr-o zi voi avea mai multe, ca poate voi castiga un banut de pe ele, ca poate odata voi avea propria mea firma de specialitate. Poate de aia s-a implinit, un vis pe care niciodata nu am avut curajul sa il “rostesc”.

Pe atunci mai aveam un vis .. sa am laptop. Stiu, e penibil .. aveam un PC amarat, dar imi doream un laptop. Bani de asa ceva nu erau (salariul era inca mic). Am reusit sa iau inca un job si am intrat la o rata. Nu facusem rate niciodata si (cu doua joburi) mergea deja mai usor. In seara aceea de mai 2005 am venit de la Metro cu un ranjet urias pe fata. Tineam la piept “bijuteria” mea: un Fujitsu Siemens Amilo .. cel mai frumos si valoros lucru pe care il aveam. Am venit acasa si l-am asezat pe masa. Avea XP Home Edition instalat pe el (cu licenta) si am inceput sa eliberez fostul calculator.

A doua zi am dus magaoaia la job-ul al doilea sa il arat. Eram absolut incantata. Un vis implinit, pe care il plateam timp de 3 ani, dar care din acel moment am simtit ca merita. Nu va mai spun ca inca folosesc acest laptop si functioneaza absolut magnific. Si a recuperat banii in cauza cu varf si indesat.

De cateva saptamani ma plangeam de dureri de spate. Mari. Cu cateva zile am fost la un “doctor de oase”, pentru niste radiografii si un consult. Banuiam ca o cadere proasta la antrenamente mi-a aranjat vreo coasta. Ca e drept, am mai picat si .. prost.

Era seara. Aveam laptopul la mine, eram la iubi acasa. Primim apel de la sora lui (cea care ne ajutase sa ajungem la medicul in cauza, sunt bune cunostinte, chiar daca ambii sunt de specialitati diferite). M-a chemat la telefon si mi-a spus ca a discutat cu medicul si ca este posibil ca niciodata sa nu mai fac sport.

Mi-a cazut cerul pe cap .. am plans in nestire vreo jumatate de ora si durea ca un vis a distrus un altul .. chiar simteam ca poate asa e treba asta cu visele: unul se naruia, altul se implinea.

Am facut fizioterapie cu o incapatanare de speriat. Trageam cat mai mult de mine si ma intrista ca am ajuns atat de neputincioasa. De la o conditie fizica foarte buna, ajungeam sa ma bucur ca pot face 50 de abdomene.

In vara aceea un prieten din Germania (instructor de Karate) mi-a trimis cadou un karategi (kimono, mai pe “romaneste”) Tokaido Kata Master (pentru cunoscatori, o bijuteria cu croi clasic, bumbac gros si rigid care face “paf” cand te misti) .. doamne cat era de frumos. Aveam un kimono de proasta calitate (sunt scumpe de tot) si asta pica asa .. divin.

Era vara .. ma simteam ceva mai bine cu spatele si imi juram in barba ca voi merge la antre, macar pentru a ma lauda cu superbul karategi. In noiembrie am calcat in dojo din nou. Ma “tinea” putin spatele, dar era OK. Am mers pe bicicleta, am ajust acolo si m-am simtit din nou in apele mele: pupaturi, imbratisari, “ma, ce misto arata”, “de ce nu ai mai venit la antre” etc. Am discutat problema cu instructorul, aveam libertatea sa refuz exercitiile care mi-ar afecta spatele.

A fost bine .. am revenit, eram eu din nou.

Am inteles atunci ca poate nu voi ajunge instructor (greu sa crezi ca poti ajunge la un asa nivel, cand te antrenezi cu “manusi” si nu poti depune efortul pe care il depuneai odata). M-am indepartat de antrenamente apoi din cauza serviciului. Reteaua de situri crestea, in cateva luni am inceput sa fiu tot mai serioasa in domeniul asta. Un vis pe care nu il avusem se implinea: mi-am deschis firma, am pastrat serviciul initial, munca dubla, odihna putina, stres cat cuprinde. Sunt insa fericita. Este un vis nou care prinde forma.

Trebuie sa renunt iata la altele si poate in timp vor mai aparea alte vise. Incerc sa imi imaginez cum ar fi fost daca alte vise s-ar fi implinit. Poate era mai bine, poate nu. Ma bucur insa ca mi-am dorit ceva. Ca am visat sa fiu ceva/cineva. Chiar daca multe lucruri s-au schimbat in viata mea, am crescut, simt asta. Si sunt gata acum pentru noi vise 😉

IF YOU ENJOYED, PLEASE SHARE. THANK YOU IN ADVANCE.
Ramona Jar
Ramona Jar

I'm an SEO consultant, web designer and part-time tennis coach. Wife, mother, dog and cat owner (or owned). Romanian by birth, American by choice.

Articles: 1793