În care vorbesc despre partea frumoasă a sarcinii …

Recunosc că nu sunt genul de femeie „mămicuță Hallmark”, deci nu „vom face căcuță” și nici nu „ne vor ieși dințișorii”. Nu veți găsi aici articole de genul forumuri de mămici, pur și simplu pentru că nu reușesc să am atitudinea respectivă. Prin iunie chiar scriam că privesc procesul acesta ca pe ceva necesar, dar e departe de a fi cea mai frumoasă perioadă din viața mea. S-au schimbat lucrurile?

Mai sunt aprox. 3 săptămâni până se naște „minijarul”. Suntem la faza ultimelor pregătiri, consulturi și planuri. Am făcut la analize de sânge de mi-au ieșit pe gât, chiar spuneam că după ce nasc mă pot angaja la NASA, că nu cred că au ăia mai multe analize la activ decât mine. Am făcut consulturi o dată la 3 săptămâni și mi-a fost urmărită sarcina cu ochi de vultur de doctorița mea. Mi-a picat bine toată această grijă, nu am 20 de ani, deci până la urmă existau destule temeri privind bunul mers al sarcinii.

Care sarcină a mers ca la manual, din fericire. Imediat după ce am intrat în al doilea trimestru, a început să-mi placă din nou mâncarea (un pic prea mult, dacă mă întrebați). Parcă mi s-a ridicat un văl. Am terminat-o cu greața și am trecut la mâncat, punând cam 3 kilograme pe lună în medie. Abia prin luna a cincea a început să se vadă că totuși sunt gravidă. Tot ca la un semnal, a „explodat” ceva prin burtă și mi-a apărut și mie o micuță minge.

Acum e destul de vizibilă, deși după standardele stabilite de alte doamne, încă sunt „mică”. Fata este însă perfect dezvoltată, deci nu e problemă că mă-sa arată din spate de parcă nu ar fi gravidă. La câteva zile după ce a început și abdomenul meu să arate că e ceva acolo, am reușit să o și simțim cum mișcă. Normal, pentru că e fata lu’ tata, exact el a avut onoarea să-i prindă primele mișcări, deși de vreo 3 săptămâni stăteam toată ziua cu mâna pe burtă, doar-doar prind ceva.

Mișcările astea zic că fac toți banii, probabil ăsta este motivul pentru care ultimele luni mi-au plăcut cel mai mult. E o senzație de milioane să ai o chestie mică și activă, să te gândești că mișcarea în cauză e făcută de copilul tău. Face asta mică niște renovări uneori, de zici că-i pe șantier, dar nimic nu e neplăcut. Stăm minute în șir cu mâna pe burtă să simțim ce mai pune la cale, vorbim cu ea, ne amuzăm.

Ultimele luni au fost frumoase, chiar dacă mai sunt și mici neplăceri (mai un disconfort aici, mai o mică durere acolo, mersul „pinguinului”). Am intrat în ultima fază, când teoretic e din nou ceva mai greu, dar mă încearcă mai mult un sentiment de regret că în mai puțin de o lună „garsoniera” din burtă va rămâne goală și-mi va lipsi activitatea zilnică a șmecheriei mici. Mă consolez cu gândul că o vom avea în „viu” să zic așa, că o vom vedea și avea pe post de bebeluș.

Am fost (și sunt) tratată ca o mică prințesă de familie și prieteni. Toată lumea are grijă de mine, sunt mereu întrebată cum mă simt, nu sunt lăsată să fac efort, dacă am vreo poftă (nu prea des, din fericire), se dau toți cu susul în jos pentru mine. La nivel social să zic așa probabil nu sunt în țara potrivită. Nu m-am bucurat de niciun tratament preferențial, de câte ori merg la medic posesorii de testicule stau pe scaun și ignoră orice chestie cu burtă vizibilă.

Soțu’ zice că-s eu bleagă și nu-i bag în origini, dar mi-e nu știu cum să fac educație unor viitori părinți. Nu am fost niciodată lăsată în față la magazin, deși nu am decât 3-4 obiecte în general (atunci când se întâmplă să fac cumpărături separat de soț), mă gândesc că, dacă aș fi îndrăznit să mă folosesc de „statutul” meu, plecam și bătută. O singură dată am rugat doi domni să mă lase să iau un pachet de la poștă înaintea lor și au fost foarte amabili. Mi-am terminat treaba în 20 de secunde și le-am mulțumit încă o dată.

Probabil trebuie să ceri așa ceva, din proprie inițiativă mai greu .. chestie care mă uimește, pentru că eu cel puțin am fost învățată că, dacă nu mi se răcește ciorba (și niciodată nu mă grăbesc când sunt la cumpărături) să las înaintea mea vreo gravidă, un părinte cu un copil sau pe cineva în cârje de pildă. Partea bună e că nu fac prea des cumpărături și că mă țin bine pe picioare și în aceste condiții.

Sunt extrem de bine dispusă și lumea spune că „strălucesc”. E drept că sunt în general relaxată și mă amuz ușor, dar acum, spun apropiații, râd chiar și mai cu poftă. Nu prea am motive să fiu prost dispusă, mă simt în general de la excelent în sus și micile „disconforturi” nu mă deranjează. Faptul că mă încalț pufăind ca o locomotivă, că urc scările la 1/4 din viteza anterioară sau că mă mai „ține” câte ceva, nu mă deranjează. Mă mai doare puțin câte ceva, chestie zic eu utilă, care mă obișnuiește puțin pentru perioada „post-partum”. Vorbim de disconfort, nimic serios.

Se apropie deci de final o perioadă foarte interesantă din viața mea. Nu știu dacă este cea mai frumoasă, este sigur cea mai interesantă și are unele aspecte senzaționale. Iar ceea ce va urma cu siguranță va fi cea mai plină partea a vieții noastre, cu o serie de noi provocări și bucurii. Rămân la ideea că este un pas pe care e bine să-l iei pregătit și pentru că-l dorești.

Este un proces incredibil de complex (sunt în continuare fascinată de modul în care corpul meu a știut în fiecare moment ce să facă, de modul în care fiecare etapă este pregătită de niște celule asupra cărora eu nu am niciun control conștient), ai parte de multe transformări (unele mai puțin îmbucurătoare, dar toate necesare pentru micuța viață din interior), mai sunt și aspecte neplăcute, după cum ți-e norocul. Dar sunt luni memorabile cu care probabil multe dintre noi nu ne vom mai întâlni.

Cred de asemenea că e vital să ai un medic bun alături, să îi pese de tine și să-și dea silința. Am citit multe (deh, tocilara eternă nu se dezminte), dar am avut și pe cine să întreb, în caz că am avut vreo nelămurire. Am avut și uriașul privilegiu să-mi pice fisa că-s gravidă din primele săptămâni, deci mi-am văzut copilul de când era un punct pe poza de ecograf. Avem o colecție deja de DVD-uri cu filmulețele ei, poze etc. Am văzut-o ca pe un mic punct în luna a 5-a, i-am auzit inima bătând la 7 săptămâni (și apoi la fiecare consult), am văzut-o arătând ca un mormoloc, apoi ca un „alien”, după cum glumea mătușa ei, i-am văzut mișcările, un zâmbet și un căscat larg.

Oricât de „ne-mamă Hallmark” sunt, de fiecare dată am simțit că-mi stă ceva în gât de emoție, știind că minunea aia mică este fiica noastră, și fiind absolut fascinată încă o dată de modul în care Mama Natură acționează de capul ei, iar noi suntem simpli spectatori și (partea feminină) gazdele unui miracol.

Privim pătuțul încă gol, ne consultăm listele, facem planuri. Peste vreo 3 săptămâni nimic nu va mai fi la fel, iar aceste luni vor deveni amintire. Una în general plăcută, pasul atât de necesar pentru a deveni trei.