Aveam cam 9 ani pe atunci şi ardeam gazul la tată-miu prin cameră. Era pe vremea “împuşcatului”, aşa că program sexy la teve ioc, comp nici atât, stăteau oamenii şi discutau, mai citeau o carte, mai făceau un rebus. Genitorul era mare degustător de Flacăra Rebus, revistă bilunară, am citat de pe “copertă”. Şi, când era sătul de alte daravele, lua minunăţia de revistă în mână şi un creion, în timp ce eu mă dădeam mare cultă şi lecturam cine ştie ce carte ce pica pe mână zilele respective.
Tot văzând că scrie pe minunea aia şi mai ales că EU nu ştia ce şi cum, l-am tot bâzâit să-mi arate ce face şi ce logică au mâzgălelile lui de tipar acolo. Cum replica “lasă că vei afla mai multe, când vei fi mai mare” nu a avut decât darul să mă facă şi mai curioasă, s-a apucat într-o zi să-mi explice cum se gândeşte un “răspuns”. Că, dacă scrie “mare poet român autorul Luceafărului – Mihai _______”, spaţiul ăla de 8 pătrate îl completez cu Eminescu. Şi aşa mai departe.
Am început cu “careul începătorului”, cred că era undeva pe la penultima pagină sau ceva de genul ăsta. Că restul erau cam prea grele pentru mine. Primul careu l-am completat cu foarte mult ajutor, următoarele ediţii scriam cât puteam şi apoi completa el. Se mai întâmpla să-mi intre din greşeală peste careul MEU şi atunci îi auzeau urechile nişte gânduri de bine.
Doamne, ce mândră eram cu revista aia în mână, chiar dacă rata de eşec era nasol de mare. Am crescut însă cu “spiritul” rebusului în suflet, trecând apoi şi prin faza integramelor. Eram deja prin liceu şi cumpăram integramele Maxim, că erau ceva mai corecte decât altele. Şi o dată la 3 luni apărea “almanahul” pentru care economiseam zile întregi banii de corn. Şi crăpam de ciudă când, la 2-3 zile de la cumpărare, din cele 64 de pagini de integrame mai aveam câteva necompletate. Ajunsesem la completat viteză, erau simple şi aveam ceva experienţă, aşa că nu stăteam prea mult pe careu.
Am revenit la Flacăra rebus constant, de câte ori am avut nevoie de ceva cu care să-mi ţin mintea trează prin concedii. Nu mai apuc în rest să mă bucur de vechea pasiune, pentru că mi-e ziua ocupată cu alte prostii, dar tot mai am câte o revistă la îndemână, când plecăm pe undeva. Mai nou am trecut şi la sudoku, la ceva timp după ce a devenit “celebru”. V-am povestit deja cum s-a desfăşurat ultima achiziţie a unei reviste de genul ăsta.
Lumea este acum înnebunită după noul joc şi au apărut suficiente careuri, plus că se pot genera unele noi fără probleme. Mai mare durere este cu rebus-ul “clasic”, care nu cred că mai are viaţă lungă.Pe când eram mare rebusistă, citeam şi despre întrunirile creatorilor de rebus, chiar am încercat să fac şi eu unul. Din păcate, după 2-3 zile de muncă, tot amboulea îmi picau unele cuvinte în careu. Oamenii ăştia scoteau pe bandă rulantă careuri şi încă bune de tot. Partea tristă este că au îmbătrânit, unii cred că au şi murit. Chiar şi mai trist este că generaţia tânără probabil că nici nu a auzit cu ce se mănâncă fenomenul, necum să stea la construit definiţii.
E posibil ca, atunci când voi avea şi eu un junior, să-i stârnesc gustul şi pentru altceva decât WOW sau poate că până atunci rebusul va fi doar o amintire. Sper sincer că nu.
