Negru, maro, roşu, galben, verde şi albastru … “număr” în gând cele 6 beţişoare care lasă în urmă o dâră de culoare. “Tată, dă-mi-le mie”, mă mâţâi în faţa bărbatului de peste 50 de ani, în uniformă şi cu o stea pe epoleţi. Parcă. A trecut mult de atunci, ştiu că era maior. Nu i-a plăcut niciodată să fiu “miorlăită”, dar acum este bucuros că mă are acolo. “Să vadă domnul Comandant ce fată are Moş Gheorghe”. Îmi promite că îmi face rost şi mie de carioci aşa frumoase ca acelea şi plecăm pe holul lung către biroul şefului.
Acolo sunt prezentată ca nepoata unică şi total de neînlocuit, Comandantul e încântat de puştoaica dezgheţată din faţa lui, iar eu am program de holbat studiat cu atenţie uşa capitonată, covorul gros de pe jos şi biroul măreţ din lemn masiv şi sculptat. Venirile mele la Centrul Militar sunt foarte rare, până la urmă oamenii ăia au de lucru, nu să alerge după mine prin curte. Că nici nu pun bine piciorul în zonă, că şi alerg de nebună spre curtea din spate, unde mă aşteaptă Lola, ciobănescul Comisariatului. Şi “castraveţii”, aşa cum îi numeam pe soldaţii cu 1 deceniu mai mari decât mine.
Cariocile prin ’80 nu erau chiar pe toate gardurile. De fapt alea bune “străine” de care avea Tata Gheorghe se găseau foarte rar. Şi eu aveam nevoie pentru desene şi linii la caiet. Eram “piguloasă” ca el. Nu existau calculatoare, dar tabelele făcute de el, rivalizau la orice oră cu orice “ixel” de acum, aşa frumos colorate erau unele elemente şi liniile trasate la milimetru. Scria atât de frumos, încât aveai mereu impresia că e scris de o maşină, litere perpendiculare pe linie, un pic mai înăltuţe .. imaginaţi-vă fontul ăsta scris cursiv şi cam aşa arăta scrisul lui .. scrisul meu.
Primele mele caiete au fost subţiri. De 48 iniţial şi de 20 după ce “migălosul” casei rupea foile pe care le “porceam”. Ştiam să scriu de 1 an deja şi mă foarte plictisea clasa I, aşa că fuşăream pentru ceva timp în plus afară. Şi seara el controla caietul, vedea “porcii”, rupea foaia şi îmi spunea “mai scrie o dată”. Normal că boceam şi eu o tură, de formă (pentru a-i îndupleca pe ceilalţi de “nedreptatea” ce mi se întâmpla), deşi ştiam că e greşeala mea. Pentru că nu eram copil prost, am înţeles în curând că merită să fac un efort iniţial şi să nu mai muncesc o dată. Şi mulţi ani de atunci Tata Gheorghe îmi verifica tema sau (după ce am crescut) doar se uita aşa la el de drag şi îi creştea inima de bucurie, văzând că literele mele erau de maşină de scris, uneori mai frumoase decât ale lui.
Nu am înţeles decât mulţi ani după asta că mania lui pentru un lucru făcut aproape de perfecţiune nu e chiar ceva negativ. Scriam superb şi lucram până la cel mai mic detaliu orice proiect. Iubi crede de multe ori că sunt nebună, de stau ore întregi şi pentru un pixel prost aliniat sau cine ştie ce amănunt pe care el nu îl observă şi nici nu consideră că ar conta. Pixelul ăla este de fapt litera înclinată aiurea, care îţi strică parcă pagina. Sau o greşeală pe care o ştergi şi laşi hârtia mai urâtă. Nimic important pentru majoritatea, dar sigur ceva ce mă deranja pe mine, deşi nu mai era nimeni să îmi rupă foaia.
Am cumpărat în urmă cu o lună nişte carioci de la Kaufland. Din astea “ordinare” şi am văzut câte se pot cumpăra de acolo. Eram cu tată-miu şi glumeam că tare fericită aş fi fost în pruncie de aşa o ofertă. Când mi-a cumpărat Tata Gheorghe carioci la set din ăla mare, pe nu ştiu câte nuanţe, am fost în al nouălea cer. Setul era mai lat decât lungimea caietului meu de şcoală şi avea tot ce puteai să visezi. Făcuse greu rost de ele, erau greu de tot de găsit. Mult timp am colorat cu ele şi am testat toate nunaţele. După ce s-au terminat, am cerut altele şi iar a făcut rost .. “ce nu fac eu pentru fata mea?”
Este 10 seara şi nu am chef de nimic. Caut ceva seriale în “colecţie” să vizionez şi am dat din stanga setul mic de 6 carioci pe care le-am cumpărat acum o lună. De câte ori le văd, mă gândesc la cariocile de odinioară şi la el. Îl mai visez din când în când. La Comisariat este acum parcare plătită. Acolo îmi las maşina, când merg în Centru. În faţa treptelor pe care ţopăiam acum douăzeci şi ceva de ani. Maşina pe care nu a apucat să o vadă, viaţa noastră de care nu poate să se mai bucure.
