Sunt nasol de tot în urmă cu “datoriile” faţă de diverşi bloggeri, ce mi-au trimis câte o leapşă. Azi pun la cale onorarea uneia dintre ele. Liviu mă întreabă cum mi-ar pica să primesc o carte drept cadou.
Hai să mergem frumos în trecut ..
Familia mea are o manie de 2 generaţii deja: cărţile. Ăi bătrâni au plecat din Cluj, cu o masă, 2 scaune şi un dulap. Şi o valiză de cărţi. S-au mutat în Timişoara prin anii 60 şi au început să tragă împreună să aibă un acoperiş deasupra capului şi ceva sub acoperişul ăla. Cea mai importantă piesă de mobilier pe atunci şi chiar acum a fost o bibliotecă (din aia cu rafturi masive pentru cărţi, nu loc pentru televizor şi CD-uri).
Mare, fratele meu, de să n-o mişti. Nu că ne-ar da prin cap, că e ceva de mutat la mamutul ce ocupă sufrageria. Am planuri să scap de multe hârburi de prin casă, dar biblioteca este sfântă. Partea şi mai frumoasă a poveştii este că nu au lăsat-o doar să se umple de praf, ci au tot adunat în 40 şi de ani cărţi. MULTE. La mutarea de la trei (unde aveau 2 camere) la doi (unde avem 3 camere) s-au “pierdut” multe cărţi, că deh, cine venea prin zonă şi vedea câte sunt, mai “imprumuta”.
Avem probabil zeci de cărţi pe la diverşi “prieteni”, aşa că micuţul nostru tezaur a fost decimat constant. Poate de asta suntem acum şi atât de lipsiţi de sensibilitate, când mai vine careva cu ideea de a lua la citit ceva. Să-şi ia de la bibliotecă, zice bunică-mea, sictirită să tot vadă cum se iau din cărţile noastre şi nu se mai aduc înapoi. Partea bună e că românii şi-au pierdut tot mai mult apetenţa pentru citit, plus că, de când am câine, unii “prieteni” au descoperit că nu e chiar cool să dea nas în nas cu el. Nu că le-ar fi făcut Juniorul ceva, dar deh, nu le place probabil să vadă câine.
Am învăţat să citesc undeva la 6 ani, mergând pe influenţele din familie (toţi citeau, toţi cumpărau cărţi) şi am prins o dragoste din asta plină de veneraţie pentru teancurile astea scrise de foi legate şi vândute pe titluri. Am fost învăţată de mică să am grijă de cărţi şi că nu trebuie să scriu pe ele. Am cred ceva manuale pe care am mai notat una-alta, dar majoritatea cărţilor sunt “virgine”, nici prin gând nu mi-ar fi trecut să pun creionul pe ele.
Singurele cuvinte scrise de vreo mână sunt cele care marcau câte un cadou, mai ales prin copilărie.
Am primit cărţi mereu, de la ai mei, de la prieteni etc. Am regăsit recent ceva cărţi pentru copii, pe care le am de hăt bine. Pe una dintre ele, o bună prietenă scria ceva de genul “la mulţi ani, 1986”. Am avut aşa o strângere de inimă, văzând scrisul citeţ şi foarte îngrijit al prietenei mele din copilărie, pe care nu am mai văzut-o cred de un deceniu. Am stat câteva secunde şi am zâmbit, având aşa ca un “flash” prin faţa ochilor momente de acum 20 şi ceva de ani.
Mi-ar plăcea să primesc cadou o carte? Sigur că da, aşa cum mi-a plăcut o viaţă întreagă. Le citesc, le aşez în bibliotecă, aştept să le citească şi generaţia de după mine.
Citesc foarte multe chestii online, dar adevărul este că tot hârtia între degete are farmec. Îmi place mirosul de hârtie, îmi place să dau pagina mai departe, să mă uit la cotor să-mi dau seama cât am citit şi să-mi pară rău că ajung la finalul unei cărţi bune. Nu mai citesc literatură “normală” ca pe vremuri, am rămas bine în urmă cu autorii preferaţi, dar o carte este la orice oră binevenită.
Şi, dacă tot îmi faceţi o asemenea bucurie, semnaţi-vă pe prima pagină. Scrieţi acolo 2 vorbe, anul şi, normal, cine sunteţi. Peste ani şi ani voi zâmbi privindu-vă scrisul şi-mi voi aminti de voi, sperând de asemenea că, acolo unde viaţa v-a despărţit eventual de mine, vă este bine.
